În anul 298,000 după Hristos, sonda spațială Voyager 2 va trece pe lângă steaua Sirius, la o distanță de doar câțiva ani lumină. În total, îi va trebui 225 de milioane de ani pentru a completa o rotație în jurul Căii Lactee. Dacă nu va fi lovită de vreun obiect sau afectată de plasmă, cel mai probabil, Voyager 2 va supraviețui impactului cu galaxia Andromeda care va avea loc în aproximativ 4.5 miliarde de ani. Apoi, sonda își va continua, practic, zborul prin spațiul intergalactic, universal poate, pentru totdeauna. Sau, poate că cineva o va găsi. Da. Acest fir de nisip în oceanul de vid. O undă de lumină, o zvâcnire de frecvență într-un cosmos cuantic. Ce probabilitate este, totuşi, ca cineva, ceva să o găsească? Și când? Iar atunci când se va întâmpla asta, discul de aur atașat de sondă va îngâna o bātaie de inimă, un plânset de copil care se aude din trecut:
𒁲𒈠𒃶𒈨𒂗 šilim-ma hé-me-en; Οἵτινές ποτ᾿ ἔστε χαίρετε! Εἰρηνικῶς πρὸς φίλους ἐληλύθαμεν φίλοι; שלום Shalom; Chân thành gửi tới các bạn lời chào thân hữu; 各位都好吧？我们都很想念你们，有空请到这儿来玩。; Hello from the children of planet Earth; Salutări la toată lumea! Bonjour tout le monde!
Toate limbile noastre adunate la un loc, ca semn al solidarității și prieteniei care le spun celor ce ne-au găsit că și noi am existat aievea. E foarte probabil, totuși, ca sondele Voyager să colinde universul cu mult după ce omenirea va fi fost dispărut. Acesta trebuie să fi fost gândul pe care l-au avut inginerii spațiali în 1977 în timp ce priveau cum racheta Titan IIIE părăsea atmosfera. Asta trebuie să fi gândit toată generația de baby boomers care la începutul anilor 80 era în floarea vârstei. Oare câte alte forme de inteligență și-au trimis sondele în neant și au așteptat la fel ca noi, răspuns? Zeci de mii de discuri care plutesc în nicăieri fără ca noi să aflăm vreodată de ele. E ca și cum văzând puterea universului și abia depășind limitele gravitației, de acolo din spațiul lor închis, din bucla lor de realitate miliarde de alte omeniri trimit mesaje: - Hello? ਕੀ ਇੱਥੇ ਕੋਈ ਹੈ? E cineva acolo?
De fapt ce suntem noi și cine suntem? Toate aceste întrebări pentru care încă nu avem răspuns cresc adânc în conștiința noastră, de parcă o foame interioară, ne cheamă, ne îndrumă: Unde e adevărul? Ce trebuie să știm? Ca niște biblii uriașe pe care încă nu le-am învățat, stelele încep să pâlpâie sub călcâiele Facerii. E-un întuneric, încă, un întuneric ca o lipsă de aer, ca un hău infinit de adânc care îți smulge sufletul parcă din piept. O gravitație neînțeleasă de nimeni ce îți macină celulele, nucleu cu nucleu. Parcă și orbii ar vedea mai mult decât tot oceanul acesta de nimic din fața lui. - Nici nu pot să explic ce simt acum, își spuse Demiurgul. - Acum, când? Îi veni imediat un răspuns, ca un ecou nevăzut, o boltă cerească care uite, îl împresoară, respiră odată cu el.
Demiurgul, această conștiință din care a plecat totul. Sau va pleca. Pentru că încă nu există timp, aici, unde e demiurgul. Și sufletul lui încă nu a explodat în milioane de galaxii. Încă nu există o altă conștiință. Decât a lui. Sau nu? Mai e cineva? - Alo? Hello? Có ai ở đây không? Nimeni. Decât acest întuneric. Sau nu e întuneric. E un altfel de lumină. Uite, e o parte din mine. Dar cine sunt eu? De unde am venit? Întrebările se revarsă din toate colțurile de parcă-s ape învolburate de maree și cad ca niște picuri de ploaie care lovesc din plin lacul adormit, trimițând unde de șoc. Undele gonesc cu viteza luminii și se imprimă în ADN-ul universului: - Cine sunt? Cine suntem? Se întorc înapoi ecouri.
Să fie în acest moment de disperare și neajuns când simți cu adevărat o durere care pleacă de jos, de la chakra rădăcină, și vine pe șira spinării, în sus, prin cervix, până la chakra coroană. O durere ancestrală pe care nu o poate explica, un gol în inimă, ca un adevăr care nu trebuie aflat niciodată pentru că ar durea prea tare; ca o lecție pentru care ar trebui trăite miliarde de vieți pe parcursul a miliarde de ani lumină pentru a putea fi cu adevărat învățată. Simți cum, din interiorul creștetului său nedospit pleacă unde de lumină tot mai multe, tot mai dese, și cum se face tot mai mare, tot mai complex, pe măsură ce simte și vede și înțelege ce trebuie să uite pentru a-și reaminti. Și ce să uite, dacă își propune asta? Pe baza căror legi existențiale ar trebui el, demiurgul, să categorisească gândurile în așa fel încât gândul din dreapta să nu știe de gândul din stânga? Și de ce ar face asta, totuși, când iată, nu mai înțelege nici scopul pentru care și-a propus să simtă?
Apoi, dintr-o singură zvâcnire, o singură bătaie din palme, durerea ancestrală deveni lumină, și lumina, întuneric. Apoi, din nou lumină, și iar întuneric. Ziua și noaptea orbitau pe oglinda minții lui în același timp nefiind separate încă de norme. Încercă să-și deschidă ochii să vadă, deși parcă îi luă miliarde de ani să facă acest lucru banal. Nu, abia îi poate deschide, uite. Ce pleoape grele are, ca munții Olimp de pe Marte; ba nu, sunt grele ca doi quasari acum. Ca două găuri negre, ca două constelații. Cum ar putea el să-și deschidă ochii ăștia grei? Totuși, într-un efort nemaivăzut, și-i deschise, moment în care simți cum toate celulele corpului urmau comanda centrală și își deschideau ochii - ascunși în glanda pineală cuantică a înțelegerii - concomitent, și cum miliarde de munți Olimp își disipau acum greutatea zdrobită de voința cosmică, una singură.
O liniște completă, ca de mormânt. O străfulgerare de adevăr care lovește sincer și necruțător. Un adevărat efect Miyake care nu face discriminare între rase. O singurătate lucie, ca o iarnă grea la munte, într-o pădure de molid. Să fie acesta adevărul pe care îl aștepta el? Să fie acesta cruntul adevăr despre existența lui nemărginită? Că e singur? Că s-a mințit dintotdeauna creându-și realități și vise? Toți oamenii pe care i-a trăit a fost el și numai el? Simți cum se sparge în miliarde de dimensiuni, fiecare cu înțelesul ei, separate pentru totdeauna unele de altele. Simți cum se încolăcește într-o spirală a nebuniei luând cu el toată creația. Ce durere imensă i-a provocat acest gând al singurătății. Parcă din burtă, toată genoma microbiană îi plânge și încolăcit de durere, încercă să uite. Dar cum să uite acum când și-a deschis toți ochii? Se simte ca o pană de păun, ca un biscuite cu prea multe găuri, ca un fagure de miere cu prea multe hexagoane inegale și prea multe alte figuri geometrice care să compenseze lipsa măiestriei din stup. Poate, dacă doarme, va uita. Poate mâine se va trezi cu o stare de bine, undeva într-un colț de înțeles neajuns de această ciumă galactică care uite cum se extinde, cum crește, cum cuprinde totul: materie și antimaterie; înțeles şi neînţeles; cuvinte şi necuvinte. Să uite de aceste detalii care nu ar trebui știute niciodată. Se va culca cu acest gând, cu siguranță: să închidă toate porțile deschise de curiozitatea sa infantilă. Și, încet-încet, reuși să își astâmpere avântul. Pleoapele cădeau grele iar, ca niște munți, ca niște quasari. Quasarii deveneau vise și visele, detalii neimportante, ținute sub cheie în inima creației, în constelatii nefătate încă, acolo unde conştiinţa supremă nu şi-a ramificat conţinutul.
- Pentru că da, pentru a înțelege universul, trebuie să fim atenți la detalii, le zicea Joe elevilor săi de a șaptea, la ora de Ştiințe. Sunt atâtea asemănări între natura omului și natura universală încât cea mai plauzibilă explicație care ar da răspuns multora dintre marile întrebări existențiale, este că noi suntem copia fidelă a universului. Nu? Ce e omul dacă nu o îmbinare de energie și materie? Și cum numim noi energia din corpul nostru? - Suflet! - Corect! Suflet, repetă Joe. - Suflet, murmură Demiurgul în timp ce își închidea ultimii ochi de pe Europa. Ce e sufletul? Hello? มีใครอยู่ที่นี่ไหม Wer bin ich? De peste tot, fractali de conștiință oglindesc întrebările Demiurgului; întrebările pleacă și se întorc întrebări. Apoi, se rup în bucățele de neajunsuri, în oftaturi, și luminează ca niște flăcări olimpice, atât de neastâmpărate, atât de înflăcărate să afle, să afle. Demiurgul privește înapoia sa, în timp și spațiu și își dă seama: - Eu… - Eu am văzut pe YouTube un video în care se arăta cum creierul omului se aseamănă cu o nucă, îşi ridică mâna îndrăzneț un elev din spatele clasei, fără să mai aştepte ca cineva să îi dea voie să vorbească. - Şi că fulgerele arată ca nişte vene, sau cum că rinichii au aceeași formă cu boabele de mazăre. - Very good! Îl lăudă profesorul. Dar ceva e parcă mai presus de orice asemănare, adăugă tot el. Ceva ce leagă viața de însuşi tiparul galaxiei noastre. - Ce e? Întrebă Demiurgul, în timp ce își închidea ultimii ochi din M87: Să fie mersul rotit al musonului care plimbă norii în cercuri? - E ceva atât de misterios, încât nu i-am putut afla încă rostul, le spuse Joe, lor. - Să fie forma hexagonală a fagurelui de albine care, de altfel, coincide cu felul cum galaxiile sunt strânse, aşa încât dacă l-ai privi de departe, universul arată ca o plasă de pescuit? - Ceva care duce spre o altă dimensiune, poate. Un loc în care toate legile fizicii pier. - Ce e? Ce e? Îl intrebă Demiurgul cu asemenea patos de toţi elevii simțiră o sete nemaipomenită de cunoaştere: - Dar spuneţi-ne odată! Ce e?
- Ochii! le zise Joe, oprindu-se în mijlocul clasei. Ochii noștri ca două găuri negre care dansează un joc al morții și al vieții în mijlocul fiecărei galaxii. Același tipar pe care îl vedem again and again, le zise el apăsând pe un buton al prezentatorului care schimbă slide-ul și arătă mare și deslușit o imagine cu Nebuloasa Helix, fenomen spectaculos astrologic denumit și Ochiul lui Dumnezeu. Elevii rămaseră cu adevărat impresionați de similitudinea cu care iată, universul crează tipare și le imprimă în tot ceea ce există. Într-un moment de liniște, ajutați de lipsa luminii din sala de clasă - întrucât asistenta stinsese toate becurile înainte ca profesorul să pornească videoproiectorul - elevii își închipuiau acum întrebători ce se află în interiorul nebuloasei. - Șșș! Încerc să dorm. Sunt obosit, venea parcă un gând de moleșală, un gând universal imprimat în mantaua cosmică, o lege nescrisă care dictează că odată cu mișcarea, odată cu consumul acesta de energie pentru a trimite impulsuri cerebrale înspre a iniția o comandă, să vină și senzația de oboseală. Pentru ca oamenii să mai ia și ei pauze, să nu încerce să deslușească totul într-o singură viață, își spunea ca pentru sine, Joe. Cum ar putea să le explice el mai mult acestor copii de-a șaptea când el însuși, făcând o trecere în revistă a stadiilor conștiinței sale, comparând cu ce știe acum, când era pe a șaptea chiar nu știa chiar nimic. I se părea amuzant acum, că tot rememorează copilăria lui fericită și visul american care i-a adus două diplome doctorale. Nu, cu siguranță nu știa absolut nimic pe a șaptea. Era un simplu pubert obsedat de colecția sa de abțibilduri și jurnalele pe care s-a apucat să le scrie tot de atunci și care stau acum pe mai multe rafturi în biblioteca unei case din Texas unde n-a mai ajuns demult. - Șșșș! Se auzea antimateria sfârâind neînțeleasă în primele dimensiuni ale facerii. Șșș! Încerc să dorm! Respirau pereţii clasei, ca într-o comedie mută și statică, o pantomimă a secretelor divine care nu poate fi împărtăşită prin viu grai.
