E deja mâine în Vietnam (roman) - Capitolul 1 - București 2024

Părinților mei,

“Listen Sariputra,

this Body itself is Emptiness

and Emptiness itself is this Body.

This Body is not other than Emptiness

and Emptiness is not other than this Body.

The same is true of Feelings,

Perceptions, Mental Formations,

and Consciousness“.

“Ascultă, Sariputra,

acest corp însuși e Goliciune

și Goliciunea însăși e acest Corp.

Corpul acesta nu e altceva decât Goliciune

și Goliciunea, ea însăși, nu e altceva decât acest Corp.

Același adevăr e pentru Emoții,

Percepție, Tipare

și Conștiință“.

1. Ca phe sua da

Devenise deja un obicei ca ușa din spate să se deschidă în fiecare dimineață, chiar înainte de a se miji de ziuă. Un țipăt de metal ruginit ieșea din toți rărunchii în momentul în care gratiile de fier patinau grăbite pe șina podelei, pliindu-se într-o parte: fir-ar, că scol toți vecinii se gândi, mergând mecanic și somnoros spre motocicletă. Zâââ, țâââ, ușa răsună ca un țipăt de copil, ca o arătare în bătaia lunii, de-a lungul aleii, de la numărul unsprezece până departe către intersecția cu Nguyen Trai. 

Printre blocuri, primele autobuze se aud zgomotoase de fiecare dată când șoferul virează ori oprește în stații: ni-no, ni-no - un sunet ca de sirenă atenționează pietonii că un autobuz mare, în general verde, e în apropiere. Oricum nu-i nimeni la ora asta pe stradă. De ce să sune? Și, chiar dacă avea dreptate și într-adevăr era prea dimineață, șoferul nu poate să schimbe setările autobuzului pe care îl conduce. De ce nu? Poate pentru că toate autobuzele sunt dotate cu același semnal gălăgios. Sau, pentru că șoferul, om mândru, îmbrăcat în uniformă, nu ar meșteri el în treaba altuia, nu. El doar conduce, claxonează preventiv și soarbe dintr-un pahar de unică folosință, o cà phê đá luată adineauri de la taraba din colț. Nici doamna cu biletele care face kilometri prin autobuz n-ar avea ce să se implice în acest scandal sonor despre care nimeni nu va mai aminti nimic de acum încolo.

Autobuzul 46 tocmai plecase din stația de pe Nguyen Trai numărul 331, după ce a luat doi călători. Doamna cu biletele s-a grăbit să colecteze cei șase mii de dongi atât cât este prețul unui bilet de autobuz în Saigon, șifonându-se puțin la virajul pe care șoferul îl făcuse în sensul giratoriu. 

Mai mult, tot mai mult, îngânări de lumină se amestecă în ultimele umbre ridicate de clădiri sus, peste orizont. Un cer cărnos ca un strugure uitat în câmp în noiembrie strănută dinspre răsărit culori de sisif. Ce sentiment înălțător! Asemenea unui tablou de Van Gogh, clădiri lungi și cenușii se scutură de somn într-un căscat frenetic. Din toate părțile, zumzetul primelor motociclete roiește adânc în porii caselor cu etaj de pe aleea îngustă care dublează strada Luong Huu Khanh. 

Gata, am plecat. Trânti ușa de fier cu putere, își puse masca pe față, casca pe cap și, dintr-o cheie, motocicleta porni agale de-a lungul aleii. Din ce în ce mai multe lumini la ferestre, semn că lumea se trezește. Din loc în loc, pesmeți de apă se lipesc de brațele lui dezgolite. La fiecare casă, bambuși mai înalți ca ușa mormăie ligheanelor de plastic pline-ochi cu nuferi: “de ce să ne dăm mai încolo? Ce, n-aveți loc de noi?” Și, într-adevăr, poate n-aveau loc. Ce minunat trebuie să i se pară aleea care da, știu, arată ca un brad de Crăciun. Râde. Ce?! E frumoasă. Uite cum stau claie peste grămadă toate. Mă face să mă simt acasă. Ochii lui mari aveau de gând să cuprindă tot: nuferi, bambuși, străzi, oameni, motociclete și de ce nu, autobuzele pentru că de-acum, să tot fi fost zeci de alte autobuze care omorau inocența dimineții cu urletul lor. Zum-zum, motocicleta gonește tot în față spre bulevardul Bui Thi Xuan, apoi, imediat la stânga, pe Nam Quoc Can. Frumoasa e deja la datorie își spuse mișcându-și buzele prin mască și dă din cap politicos: Buổi sáng tốt lành, Good morning, bună dimineața. 

“Frumoasa” - cum o poreclise - pentru că niciodată nu a întrebat-o cum o cheamă, presupuneam cu toții că nu doarme. Nu, nu doarme! Dacă ai veni la ora trei, ai vedea-o tot în fața casei, pe scăunelul ei mic de plastic, căutând de zor prin saci și pungi tot felul de lucruri pe care le va folosi ziua când stă și servește. Dar asta face și noaptea! 

Taraba Frumoasei e prima în linie, așezată de-a lungul străzii Nam Quoc Can. Chiar lângă ea, soțul Frumoasei are o mică afacere care se învârte în jurul unei mașini de cusut: Șosete, pantofi, pantaloni sau portmonee, el le poate peticii pe toate. Din duplexul lor iese, cam pe la ora opt, o femeie țeapănă și scundă, mereu încruntată și care își aranjează taraba pe cealaltă parte a drumului. N-am înțeles de ce se chinuie să care ditamai oala de o sută de litri de Pho taman dincolo. Să ştii! Poate or fi trecând din sens invers mai mulți pofticioși. Sau, uită-te că nu mai are loc de Frumoasa al cărei butic, chiar dacă e construit direct pe asfaltul cald, să știi că văd acum cât e de consistent și intrigant ca un bazar turcesc. 

- Buổi sáng tốt lành, îngână ea când îl văzu trecând cu motoreta, dând din cap și zâmbind cu toți dinții. Să știi că își merită porecla! Chiar dacă e trecută bine de cincizeci de ani, are grijă cum se afișează: poartă pantaloni colorați, bluze largi și pălării de fistic. Azi e asortată cu bluză și pantaloni flaușați roz. N-ai zice că are aceeași condiție socială ca orice bunicuță de rând căreia îi place să se simtă comodă și, care oricând ar alege o pijama în detrimentul modei. Pe fața ei senină,  mereu ascunsă sub pălării, se amestecă  poveștile atâtor mii de oameni care au fost cândva sau care încă vin dimineața și se așează în jurul tarabei. Dintre toți, Frumoasa are cei mai mulți clienți: de la papucari lăieți cu lădițe de lemn în mână, pline doldora de perii, până la pensionari culți care vin să citească, nu? ziarul, și să dezbată împreună ultimele aspecte politice. 

 

Dar strada Nam Quoc Can nu înseamnă doar bazarul Frumoasei, petecăria soțului şi drive-in-ul încruntatei. Pe partea cu frumoşii, la următoarea casă, câțiva adolescenți lucrează la un fel de discotecă cu geamuri fumurii; întotdeauna, la ora asta, se sparge gaşca şi din discotecă ies obosiţi fete şi băieţi. Apoi, la numărul 32, două surori au construită la parter o spălătorie de motociclete şi lângă, un bazar ca al Frumoasei, dar mai fistichiu.  În fine, dacă ar fi să le enumeri, micile afaceri vietnameze însumează tot atâtea numere câte case sunt. 

Motocicleta se opri în dreptul spălătoriei. Cu un picior proptit în asfalt ca să-şi mențină echilibrul, scoate telefonul, intră pe google translate, setează traducere automată în vietnameză şi zice răspicat, să nu greşească: one iced milked coffee, please. Din telefon, o voce de robot traduce: o cafea cu lapte şi gheaţă, vă rog. Femeia, care tocmai ieşise cu taraba în fața casei, dă din cap de două ori şi se apucă de preparat cafeaua.  - What's your name? - My name Lang, îi răspunse ea într-o engleză cu găuri. - Hi Lang, I'm Dacian. Nice to meet you. Femeia dă iar din cap serviabilă, semn că "nice to meet you, too".

De peste clădiri, un zumzet intens prinde contur. Zgomotul a poate sute de autobuze parcă-ți intră în membrana timpanului deşi nu poţi să îţi mai dai seama pentru că din toate părțile, alaiuri de motociclete umplu oraşul. Ca un organism de vase sangvine şi întinse la nesfârşit, bulevarde mamut se ciocnesc unul de celălalt şi îşi încoardă aortele în iceberguri giratorii care le sparg, multiplicându-le în străzi, alei, intrânduri, hem-uri, făcându-le tot mai mici, mai subțiri, mai ascunse, mai ramificate. De oriunde, oamenii ies şi intră ca într-un roi de albine, neosteniți şi grăbiți să vină, să ajungă, să plece. Toată lumea cară ceva pe motocicletă, în autobuz, cu scuterul, pe bicicletă. Dacă nu are copii de dus la şcoală, are o altă treabă care să-l scoată, uite, la ora şase dimineaţa, din casă. 

„Chi phí bao nhiêu”? Se aude din telefon. Femeia deschide cutiuța cu bani, ia o bancnotă de zece mii, una de două mii şi îi arată: - Mười hai ngàn.

În puținele săptămâni de când ajunsese aici, băiatul apucă să exploreze împrejurimile casei în care locuia. Încă din prima zi, trezit cu noaptea-n cap, ieși timid în recunoaștere. Poate naveta zilnică din copilărie sau obiceiul de a bea cafea sunt principalele motive care-l fac să se trezească atât de devreme. În orice caz, în mai puțin de o săptămână reuși să învețe pe de rost strada Luong Huu Khanh și chiar se avântă să ia la pas străzile vecine, în încercarea de a găsi o cafea care, totuși, să semene puțin cu cea de acasă. Pentru că, nu? Micile detalii din comportamentul unui om, acele obiceiuri imprimate în rutina lui sunt mult mai greu de schimbat decât un simplu zbor cu avionul. Azi pe strada sa, mâine pe bulevardul Bui Thi Xuan, cu fiecare dimineață orizontul i se lărgea și începea să deslușească tot mai multe forme de înțeles, cartografiind mental împrejurimile. Așa ajunse pe strada Nam Quoc Can, în sfârșit, după căutări intense ca la un adevărat maraton de degustat cafea. 

Dar de ce să nu îi fi pus o poreclă în loc să o întrebe cum o cheamă? Poate că nu e politicos să întrebi necunoscuții chestii personale. Acasă la el, în țara lui, pe valea Lăpugiului, oamenii te opresc pe stradă și te-ntreabă ei de-al cui ești, înainte ca să apuci să caști gura: - Tu de-al cui ești, mă copile? Clănțăne moșii de pe băncile de lemn din fața casei. - Ce luași de la boltă, babi? Se îngrămădesc  babele să afle. - Io mi-s de-al lui Bujoara, bade. Da’ mi-s de la Lăsău, nu de-aci din Lăpugiu. - Bată-te binele mă copchile că umbli ca vremea ra, se auzeau prunii îngânând de pe marginea drumului. 

- Da-ci-an! Repetă femeia ca pentru sine, despărțind matematic cuvântul în silabe și încercând să toarne un sac cu gheață într-o ladă de plastic. Pe vremuri, gheața nu-ți venea la poartă dimineața. Trebuia să mergi după ea în alt district și să o spargi acolo, înainte să o aduci. - Acum, parcă ne-am domnit cu toții, se gândea Lang: uite că și să torn sacul ăsta mi-e greu. Sau nu mi-e greu: Mi-e lene. Da, de lene facem asta. Pentru că Lang avea picioare țepene și era bine făcută. De mică o punea mă-sa să o ajute la spart gheața. Ba, chiar, când crescu puțin mai mare, ajunsese să care blocurile de gheață în spate de se uitau toți oamenii cu invidie, parcă: - Dar de ce să-l care în spate? Nu poate să-l tragă pe plastic, ca noi? Nu, Lang era creată dintr-un alt aluat. Era hotărâtă să facă bani. Și asta se întâmpla înainte ca Frumoasa să se fi gândit măcar la o cafenea ambulantă, un bazar, un kiosk, în fine: o afacere. 

Ultimul lucru de așezat pentru ca taraba să fie completă, sunt câinii. Are patru de toți, o familie de bichoni frisé și toți stau cuminți după tejghea, ca la rugăciune. - Sunt gata, boscorodi femeia așezându-se pe scăunel, lângă patrupezi: - Sunt gata și băiatul ăsta nu a mai plecat de-aici, i-o fi plăcând cafeaua, i se lumină ei fața: - Da-ci-an, îi repetă ea, căutându-i privirea și ridicându-se cu totul de pe scaun, de parcă ar fi uitat ceva. Pentru că Lang chiar uitase în dimineața asta să aprindă bețișoare. S-a luat cu gânduri, amintiri - ba se mai și chinuise să memoreze numele băiatului ăstuia care parcă a înlemnit aici - și a uitat. Pe vremea când mergea cu mă-sa după gheață în districtul opt, oamenii asta făceau prima dată: se rugau. Miliarde de bețișoare parfumate se înălțau atunci din somnul tors al dimineţii.  De-un verde aprins era Saigonul pe vremea unchiului Ho. Ea adormea pe motocicletă, clănțănind involuntar atunci când roțile nimereau vreo groapă, încolăcită ca într-un nod de bustul maică-si, să nu se piardă. Visele cădeau în formă de îngeri și se prindeau în părul ei desfăcut. Un ocean de copaci era atunci orașul și realitatea mirosea a lotus înflorit.

Dintr-un pachet lunguieț scoate câteva incence sticks, le aprinde și le pune în copacul din fața casei. Apoi, dintr-un singur buton, un radio vechi al cărui difuzor era tras și cocoțat printre crengi, începu să cânte cadențat:

  

Đại Bi nằm trong Kinh Đại bi tâm đà la ni. Phật nói Chú đại bi là thần chú quảng đại viên mãn, thần chú vô ngại đại bi, thần chú cứu khổ. Trì chú đại bi thì diệt vô lượng tội, được vô lượng phước và chết thì sinh Cực Lạc. Thần chú này do Quan Thế Âm bồ tát nói. Muốn trì chú này thì phải phát Bồ đề tâm, kính giữ trai giới, tâm luôn bình đẳng với mọi loài và phải trì tụng liên tục.

https://www.youtube.com/watch?v=Pf8-T7PpIYQ 

Marea Compasiune se află în Sutra Marii Minți Compasioase dharani. Buddha a spus că marea mantra a compasiunii este mantra perfectă și generoasă, marea mantra a compasiunii, mantra pentru a salva suferința. Dacă păstrezi mantra marii compasiuni, vei ucide păcate nemăsurate, vei câștiga binecuvântări nemăsurate și vei muri, te vei naște în Ultimate Bliss. Această mantra este spusă de Bodhisattva Avalokitesvara. Dacă vrei să păstrezi această mantră, trebuie să generezi bodhicitta, să respecți preceptele, să fii egal cu toate speciile și să o reciți continuu.