2025 Resolutions

1. Get fit; 2. Improve health; 3. Get straight 'A's 4. Help family; 5. Travel to Columbia; 6. Complete a 10-day water fasting; 7. Finish the '1-Year Life Changing' Journal; 8. Save money;

MSC DGPPL2024 Graph Licence

 

***

 Ce mi-i de seara asta vie,

ce mi-i de mâine ce-o să fie?

Eu astăzi sunt.

Eu azi trăiesc.

Eternul eu,

eternul eu.

Lăsău, România. 25 septembrie 2015

***

 

Sunt cinci sute de kilometri
de la Bangkok până la Trat.
Prin junglă, printre banane și palmieri
maimuțele îți fură gândurile
- să nu mai știi de ce ai venit,
cum ai ajuns aici
pe Sukhumvit Road.
"Atenție, elefanți!" e
tot ce ştiu în tailandeză.
Printre banane și palmieri,
feribotul înaintează tăind
marea în două: bună și rea.
O mie de caiace îți tulbură apele minții
- ca să nu mai știi cum ai ajuns aici
pe 344 Road -
și vâslesc indiferente la apus
prin junglă
ca un muson de motociclete
oprite la trecerea de pietoni:
"Atenție, elefanți!"


31 august 2024. Insula Chang, Golful Tailandei (Marea Chinei de Sud), Tailanda. 

***

Cum treci de unguri, trebuie să dai ceasul înapoi cu o oră;
e ca şi cum ai încerca să lungeşti vara cu incă o săptămână
în ultimul an de studenție
când totul pare trecut de prima tinerețe.
Și-i toamnă în Alba Iulia,  noi ne strângem în brațe pe melodia lui Kim Carnes cu Bette Davis Eyes  -
Sau ne strângeam -
pentru că acum am trecut de unguri și trebuie să dai ceasul înapoi cu o oră;
E cum ai încerca să oprești timpul să lași răgaz fluturilor ca să zboare
în urma acceleratului de Budapesta care ne
duce tot mai departe de căminele studentești de pe strada Vasile Goldiș
acolo unde te sărutam pe melodia cu Voyage Voyage.
Era toamnă în ultimul an de studenție
Și totul pare trecut de prima tinerețe
aici, departe,
tot mai departe în plămânul câmpiei Panonice.

Kecskemet, Ungaria 19 august 2024.

***

E atâta cer acasă că 

dacă l-ai vărsa pe tot 

ai putea umple 

fântânile din sat,

și viețile oamenilor 

care au mers cândva 

pe potecile ascunse 

de sub Calea Oilor,

peste Dealul Mic.

Timpul ar sta în loc,

s-ar opri 

undeva în calmul 

ultimelor zile de vară

- între Schimbarea la față

și Sfânta Maria

când liniștea scutură 

stejarii de ghindă

și glasul preotului la utrenie

închide ultima pleoapă de soare.

Lăsău, Hunedoara. România. 10 august 2024

Postul negru - Ziua 1

 Acum 7 ani mă vedeam în ipostaza de a încerca postul negru pentru prima dată. A fost începutul unei noi etape din viața mea, una extraordinară, la care, poate, nu am visat vreodată. Postul negru de atunci mi-a deschis calea către viitor pentru că mi-am demonstrat mie că pot face asta, că pot să îmi corectez tabieturile, că mă pot stăpâni de la deprinderi negative, că mă pot controla mental pentru a reuși. 

În urmă cu șapte ani reușeam să duc la îndeplinire un post negru cu apă distilată de șase zile. De atunci, am mai experimentat posturi mai mici, sau mai mari, unul chiar de 11 zile ținut în 2019, în Vietnam.

Astăzi, iată-mă din nou pe același drum, puțin speriat de gândul eșuării și de presiunea de pe umerii unui om care și din motive medicale, și din motive spirituale trebuie să reușească ce a reușit atunci. În continuare cred că ciclul acesta de șapte ani nu e unul aleatoriu. Poate nu e la fel pentru toți oamenii de pe pământ, dar la mine e valabil. Simt că trebuie să îmi demonstrez mie că pot face asta din nou, pentru a trece la următoarea etapă a vieții mele, și, că toate deprinderile negative (mâncat compulsiv, fumat, cafea, sedentarism, etc) trebuie eliminate pentru a accede acolo, în următorul capitol pe care Universul, Dumnezeu, l-a pregătit pentru mine, și care a rămas latent, suspendat în neant pentru simplul fapt că m-am complăcut într-o rutină de angoasă, nocivă și delăsătoare.

Pentru a mă ajuta pe drumul meu, voi copy-paste jurnalul pe zile de la ultimul post negru pe care l-am împărtășit pe blog, ca exemplu de bună practică, determinare și succes:

miercuri, 4 octombrie 2017

Ziua 1

E undeva trecut de ora șase seara. Tocmai am împlinit 24 de ore de când m-am apucat de postul negru. Mă recunosc a fi un tip al extremelor. Dualitatea și paradoxul sălășluiesc în mine și îmi trag cu ochiul de prin zodii, mantre și obiceiuri. Extrema, în acest caz, s-a manifestat prin cei aproape patru litri de apă demineralizată pe care i-am băut în tot acest răstimp, o performanță stranie asemenea stărilor pe care le-am avut pe tot parcursul zilei. Și am avut parte de întreaga paletă de sentimente care, la urma urmei, într-un unison al înțelegerii, se bat cap în cap.

Energia este la cote maxime, azi-noapte nu am prea putut să dorm. Astăzi, m-am orientat spre orizontală crezând că îmi voi satisface nevoia unei sieste cu care eram dedat. Mnu! M-am învârtit ca un ... cui într-o căldare și am abandonat toată operațiunea, pus pe fapte mari de tipul curățenie & company. Ca să n-o mai lălăi, astăzi am făcut de toate și nimic. Pentru că pe ce am pus mâna, pe aia am lăsat-o după scurt timp de la inițiativă ca și cum cineva mi-ar fi injectat energizant continuu, în timp ce un cal mare alb dădea cu copitele în pereți, undeva în orice încăpere aș fi fost.

Am ieșit, așadar, în grădină. Am fost tentat să mănânc struguri. Apoi, am fost tentat să mănânc un strugure. Mi-am zis că , de! ce-oi fi pățind de la o singură boabă? Dar nu am mâncat și am trecut peste această aprigă tentație mai ușor de cum aș fi trecut prin fața Mc Drive-ului.

Meditațiile de astăzi s-u lăsat cu zbenguieli pe psychedelic trance, desculț, pe gresia bucătăriei.



cuvânt-cheie: MONA'OHA

determinare: **********

mood:        ********

energie:     **********

ore dormite azi-noapte: 5

reacții și simptome: nu

apă: 3,6 L

Valentin Macaveiu: Ziua 1 (valentin-macaveiu.blogspot.com)

Lăsău, miercuri, 31 iulie 2024

Deloc întâmplător, poate, această zi de miercuri. Miercuri, Mercur. Am început postul negru la ora     8:10 dimineața, după ce m-am îndopat bine de cafea și țigări. Cumva, de câte ori am încercat să țin post încă de la primele momente de luciditate, după trezire, rutina a fost mai puternică decât voința mea și m-a condus înapoi în ce știam și în ce mă făcea pe mine fericit. Mi-am propus să încep, astfel, după ce îmi voi fi satisfăcut vrerile, cu marea speranță că mă voi putea controla pe parcursul zilei, iar mâine dimineață, deja cu experiența of a couple of dozen hours of water fasting, mă voi putea abține de la orice tentație. 

Updates:

***

Poate-am murit astă vară
- și nu mi-au zis -
pe un vapor greoi și molcom
care muge-n asfințit
în largul mării Marmara.
Pescărușii mi-au luat sufletul în zbor
și l-au dus peste pădurile de ghindă,
printre scoicile zimțate de pe plajele
din Heybeliada.

Poate-am murit și nu mi-au spus
pentru că era seara târziu, în octombrie.
Nucii din grădină mi-au ascuns sufletul
sub frunze, printre melci.
Ploua a singurătate în Lăsău, și miroase
a cărămidă udă.
Eu mi-am lăsat copilăria să facă cu mâna
la ocazie, în nodul Dobra, chiar la intrare pe A1.


Poate-am murit inainte să se coacă portocalele
- și-au ezitat să-mi zică.
Paisanos mi-au decojit inima de tristețe,
și sufletul l-au stors într-un pahar înalt
cu ciocolată pentru churros
pe străzile înguste din Alcalá de Henares
dimineața devreme, în iunie.
E şapte, încă nu erau deschise chureriile
lângă piața de luni dimineața din El Val.

Sau, poate n-am trăit deloc. Printre miliardele de ani și oameni
pe care timpul le-a împins spre trecut,
viața mea a fost - este - un
pocnet din degete,
o scuturare de palmieri,
o înfoiere de valuri în marea tulbure
din Vung Tau,
un fir de bambus crescut peste noapte.
Fete îmbracate-n ao dai pe străzile aglomerate din Ho Chi Minh
mi-au împărțit inima în milioane de claxoane, de-a lungul
bulevardului Nguyễn Thị Minh Khai.

Sau, poate nu voi muri niciodată
ca un univers etern şi singur
care a învățat să viseze
Atunci când s-a întrebat pe sine-și:
Cine aș putea fi?
Ca o joacă de copil, la început de existență,
un poem neînceput despre zgârie-norii
din Kuala Lumpur.

Insulele prinților, marea Marmara. Turcia.
11 iulie 2024

***

De s-a pierdut în Golden Horn -
vreo barcă de a spart-o-n valuri,
catargele de-or s-o ridice:
tot vară va veni la maluri.

De muezinii au închis-o
în vreo moscheie din Coran,
s-o fure pescărușii-n stoluri:
Rămâie vară înc-un an.

În Topkapi, sultani de-au prins-o
să o închidă în palate,
tu, vară, stai. Mai stai o lună
în august, când ești pe plecate. 

Din urletul vreunui vapor
pe Bosfor dacă s-a-necat,
în torsul miilor de pisici - vara
e scurtă ca un mieunat.

Sultanahmet. Moscheia Albastră. Istanbul, Turcia. 3 iulie 2024

***

Sunt un milion de pisici

în Istanbul.
Eu te iubesc la fel de mult
ca-n prima zi;
un vis văratic
pe malul mării Marmara.

Sunt un milion de muezini
care se roagă în moschei;
cu funii de alabastru
deschid pleoapa dimineții.

Trec un milion de bărci
pe Bosfor.
Ne-am luat de mână în
dimineața aceea
şi am unit pentru totdeauna
două continente.


Zbor un milion
de pescăruşi în Beyoğlu.
Cronc-cronc, seara târziu
la sfârșit de iunie.


Istanbul, Turcia. 29 iunie 2024

Luna

Astăzi a murit Luna.

Mama a-ngropat-o lângă muri,
în grădină.


17 iunie 2024

***

 

Care alt oraş e mai adevărat decât Constantinopol?
Din miile de moschei vocile muezinilor
cheamă credincioșii la rugăciune.
Respect! Răsuflă greu Hagia Sophia, ca o istorie a religiilor scrisă de timp
pentru ca universul să nu uite niciodată
cât de puternic încă este
Imperiul Otoman.


Constantinopol. Turcia. 17 iunie 2024

***

În capitala celor patru mări

ne-am întins brațele peste timp
şi-am unit pentru totdeauna
două continente.

Strâmtoarea Bosfor, Istanbul. Turcia
15 iunie 2024

***

Suntem o familie modernă:

Mamă-ta-i acasă, în țară,
Taicăt-o în Spania la lucru
și tu
hai-hui prin lume.
Sau poate așa ne-am risipit
noi românii
care-încotro
de zici că un blestem
ne suflă lumânările de pe tort
Şi viitorul din cărțile de istorie.


Aeroportul Adolfo Suarez, Barajas, Madrid. 15 iunie 2024

***

 Ascultă

vântul dintre generații
e anotimpul prieteniilor
care se cern în
ploaia măruntă de iunie.


Valdeavero, Madrid Spania.  10 iunie 2024

***

 Eu sunt vântul care adulmecă macii

în lanul de grâu
-îmi spuneai;
sunt umbra unei după-amiezi,
vara, într-un sat spaniol
în timpul siestei.

Valdeavero, Spania. 1 iunie 2024

***

 În anul dragonului de lemn,

să-i dai Cezarului ce-i al Cezarului;
pe drumul mătăsii, ca un călugar
să mergi cu pași infimi.
Jertfa sufletului umil
care a văzut răsăritul pentru prima dată.

Madrid, España. May 30th 2024

***

 Când te gândești că toată viața

e o continuă dezmeticire

a conştiinței;

Niciodată suficient de

aproape de adevăr

pentru a putea spune: 

Am ințeles. 

Ho Chi Minh, Vietnam 23 mai 2024

E deja mâine în Vietnam. Capitolul 7: Duminică. Fragment

 În anul 298,000 după Hristos, sonda spațială Voyager 2 va trece pe lângă steaua Sirius, la o distanță de doar câțiva ani lumină. În total, îi va trebui 225 de milioane de ani pentru a completa o rotație în jurul Căii Lactee. Dacă nu va fi lovită de vreun obiect sau afectată de plasmă, cel mai probabil, Voyager 2 va supraviețui impactului cu galaxia Andromeda care va avea loc în aproximativ 4.5 miliarde de ani. Apoi, sonda își va continua, practic, zborul prin spațiul intergalactic, universal poate, pentru totdeauna. Sau, poate că cineva o va găsi. Da. Acest fir de nisip în oceanul de vid. O undă de lumină, o zvâcnire de frecvență într-un cosmos cuantic. Ce probabilitate este, totuşi, ca cineva, ceva să o găsească?  Și când? Iar atunci când se va întâmpla asta, discul de aur atașat de sondă va îngâna o bātaie de inimă, un plânset de copil care se aude din trecut: 

𒁲𒈠𒃶𒈨𒂗 šilim-ma hé-me-en; Οἵτινές ποτ᾿ ἔστε χαίρετε! Εἰρηνικῶς πρὸς φίλους ἐληλύθαμεν φίλοι; שלום‎ Shalom; Chân thành gửi tới các bạn lời chào thân hữu; 各位都好吧？我们都很想念你们，有空请到这儿来玩。; Hello from the children of planet Earth; Salutări la toată lumea! Bonjour tout le monde! 

Toate limbile noastre adunate la un loc, ca semn al solidarității și prieteniei care le spun celor ce ne-au găsit că și noi am existat aievea. E foarte probabil, totuși, ca sondele Voyager să colinde universul cu mult după ce omenirea va fi fost dispărut. Acesta trebuie să fi fost gândul pe care l-au avut inginerii spațiali în 1977 în timp ce priveau cum racheta Titan IIIE părăsea atmosfera. Asta trebuie să fi gândit toată generația de baby boomers care la începutul anilor 80 era în floarea vârstei. Oare câte alte forme de inteligență și-au trimis sondele în neant și au așteptat la fel ca noi, răspuns? Zeci de mii de discuri care plutesc în nicăieri fără ca noi să aflăm vreodată de ele. E ca și cum văzând puterea universului și abia depășind limitele gravitației, de acolo din spațiul lor închis, din bucla lor de realitate miliarde de alte omeniri trimit mesaje: - Hello? ਕੀ ਇੱਥੇ ਕੋਈ ਹੈ? E cineva acolo?

De fapt ce suntem noi și cine suntem? Toate aceste întrebări pentru care încă nu avem răspuns cresc adânc în conștiința noastră, de parcă o foame interioară, ne cheamă, ne îndrumă: Unde e adevărul? Ce trebuie să știm? Ca niște biblii uriașe pe care încă nu le-am învățat, stelele încep să pâlpâie sub călcâiele Facerii. E-un întuneric, încă, un întuneric ca o lipsă de aer, ca un hău infinit de adânc care îți smulge sufletul parcă din piept. O gravitație neînțeleasă de nimeni ce îți macină celulele, nucleu cu nucleu. Parcă și orbii ar vedea mai mult decât tot oceanul acesta de nimic din fața lui. - Nici nu pot să explic ce simt acum, își spuse Demiurgul. - Acum, când? Îi veni imediat un răspuns, ca un ecou nevăzut, o boltă cerească care uite, îl împresoară, respiră odată cu el.

Demiurgul, această conștiință din care a plecat totul. Sau va pleca. Pentru că încă nu există timp, aici, unde e demiurgul. Și sufletul lui încă nu a explodat în milioane de galaxii. Încă nu există o altă conștiință. Decât a lui. Sau nu? Mai e cineva? - Alo? Hello? Có ai ở đây không? Nimeni. Decât acest întuneric. Sau nu e întuneric. E un altfel de lumină. Uite, e o parte din mine. Dar cine sunt eu? De unde am venit? Întrebările se revarsă din toate colțurile de parcă-s ape învolburate de maree și cad ca niște picuri de ploaie care lovesc din plin lacul adormit, trimițând unde de șoc. Undele gonesc cu viteza luminii și se imprimă în ADN-ul universului: - Cine sunt? Cine suntem? Se întorc înapoi ecouri. 

Să fie în acest moment de disperare și neajuns când simți cu adevărat o durere care pleacă de jos, de la chakra rădăcină, și vine pe șira spinării, în sus, prin cervix, până la chakra coroană. O durere ancestrală pe care nu o poate explica, un gol în inimă, ca un adevăr care nu trebuie aflat niciodată pentru că ar durea prea tare; ca o lecție pentru care ar trebui trăite miliarde de vieți pe parcursul a miliarde de ani lumină pentru a putea fi cu adevărat învățată. Simți cum, din interiorul creștetului său nedospit pleacă unde de lumină tot mai multe, tot mai dese, și cum se face tot mai mare, tot mai complex, pe măsură ce simte și vede și înțelege ce trebuie să uite pentru a-și reaminti. Și ce să uite, dacă își propune asta? Pe baza căror legi existențiale ar trebui el, demiurgul, să categorisească gândurile în așa fel încât gândul din dreapta să nu știe de gândul din stânga? Și de ce ar face asta, totuși, când iată, nu mai înțelege nici scopul pentru care și-a propus să simtă? 

Apoi, dintr-o singură zvâcnire, o singură bătaie din palme, durerea ancestrală deveni lumină, și lumina, întuneric. Apoi, din nou lumină, și iar întuneric. Ziua și noaptea orbitau pe oglinda minții lui în același timp nefiind separate încă de norme. Încercă să-și deschidă ochii să vadă, deși parcă îi luă miliarde de ani să facă acest lucru banal. Nu, abia îi poate deschide, uite. Ce pleoape grele are, ca munții Olimp de pe Marte; ba nu, sunt grele ca doi quasari acum. Ca două găuri negre, ca două constelații. Cum ar putea el să-și deschidă ochii ăștia grei? Totuși, într-un efort nemaivăzut, și-i deschise, moment în care simți cum toate celulele corpului urmau comanda centrală și își deschideau ochii - ascunși în glanda pineală cuantică a înțelegerii - concomitent, și cum miliarde de munți Olimp își disipau acum greutatea zdrobită de voința cosmică, una singură. 

O liniște completă, ca de mormânt. O străfulgerare de adevăr care lovește sincer și necruțător. Un adevărat efect Miyake care nu face discriminare între rase. O singurătate lucie, ca o iarnă grea la munte, într-o pădure de molid. Să fie acesta adevărul pe care îl aștepta el? Să fie acesta cruntul adevăr despre existența lui nemărginită? Că e singur? Că s-a mințit dintotdeauna creându-și realități și vise? Toți oamenii pe care i-a trăit a fost el și numai el? Simți cum se sparge în miliarde de dimensiuni, fiecare cu înțelesul ei, separate pentru totdeauna unele de altele. Simți cum se încolăcește într-o spirală a nebuniei  luând cu el toată creația. Ce durere imensă i-a provocat acest gând al singurătății. Parcă din burtă, toată genoma microbiană îi plânge și încolăcit de durere, încercă să uite. Dar cum să uite acum când și-a deschis toți ochii? Se simte ca o pană de păun, ca un biscuite cu prea multe găuri, ca un fagure de miere cu prea multe hexagoane inegale și prea multe alte figuri geometrice care să compenseze lipsa măiestriei din stup. Poate, dacă doarme, va uita. Poate mâine se va trezi cu o stare de bine, undeva într-un colț de înțeles neajuns de această ciumă galactică care uite cum se extinde, cum crește, cum cuprinde totul: materie și antimaterie; înțeles şi neînţeles; cuvinte şi necuvinte. Să uite de aceste detalii care nu ar trebui știute niciodată. Se va culca cu acest gând, cu siguranță: să închidă toate porțile deschise de curiozitatea sa infantilă. Și, încet-încet, reuși să își astâmpere avântul. Pleoapele cădeau grele iar, ca niște munți, ca niște quasari. Quasarii deveneau vise și visele, detalii neimportante, ținute sub cheie în inima creației, în constelatii nefătate încă, acolo unde conştiinţa supremă nu şi-a ramificat conţinutul.

- Pentru că da, pentru a înțelege universul, trebuie să fim atenți la detalii, le zicea Joe elevilor săi de a șaptea, la ora de Ştiințe. Sunt atâtea asemănări între natura omului și natura universală încât cea mai plauzibilă explicație care ar da răspuns multora dintre marile întrebări existențiale, este că noi suntem copia fidelă a universului. Nu? Ce e omul dacă nu o îmbinare de energie și materie? Și cum numim noi energia din corpul nostru? - Suflet! - Corect! Suflet, repetă Joe. - Suflet, murmură Demiurgul în timp ce își închidea ultimii ochi de pe Europa. Ce e sufletul? Hello? มีใครอยู่ที่นี่ไหม Wer bin ich? De peste tot, fractali de conștiință oglindesc întrebările Demiurgului; întrebările pleacă și se întorc întrebări. Apoi, se rup în bucățele de neajunsuri, în oftaturi, și luminează ca niște flăcări olimpice, atât de neastâmpărate, atât de înflăcărate să afle, să afle. Demiurgul privește înapoia sa, în timp și spațiu și își dă seama: - Eu… - Eu am văzut pe YouTube un video în care se arăta cum creierul omului se aseamănă cu o nucă, îşi ridică mâna îndrăzneț un elev din spatele clasei, fără să mai aştepte ca cineva să îi dea voie să vorbească. - Şi că fulgerele arată ca nişte vene, sau cum că rinichii au aceeași formă cu boabele de mazăre. - Very good! Îl lăudă profesorul. Dar ceva e parcă mai presus de orice asemănare, adăugă tot el. Ceva ce leagă viața de însuşi tiparul galaxiei noastre. - Ce e? Întrebă Demiurgul, în timp ce își închidea ultimii ochi din M87: Să fie mersul rotit al musonului care plimbă norii în cercuri?  - E ceva atât de misterios, încât nu i-am putut afla încă rostul, le spuse Joe, lor. - Să fie forma hexagonală a fagurelui de albine care, de altfel, coincide cu felul cum galaxiile sunt strânse, aşa încât dacă l-ai privi de departe, universul arată ca o plasă de pescuit?  - Ceva care duce spre o altă dimensiune, poate. Un loc în care toate legile fizicii pier. - Ce e? Ce e? Îl intrebă Demiurgul cu asemenea patos de toţi elevii simțiră o sete nemaipomenită de cunoaştere: - Dar spuneţi-ne odată! Ce e? 

- Ochii! le zise Joe, oprindu-se în mijlocul clasei. Ochii noștri ca două găuri negre care dansează un joc al morții și al vieții în mijlocul fiecărei galaxii. Același tipar pe care îl vedem again and again, le zise el apăsând pe un buton al prezentatorului care schimbă slide-ul și arătă mare și deslușit o imagine cu Nebuloasa Helix, fenomen spectaculos astrologic denumit și Ochiul lui Dumnezeu. Elevii rămaseră cu adevărat impresionați de similitudinea cu care iată, universul crează tipare și le imprimă în tot ceea ce există. Într-un moment de liniște, ajutați de lipsa luminii din sala de clasă - întrucât asistenta stinsese toate becurile înainte ca profesorul să pornească videoproiectorul - elevii își închipuiau acum întrebători ce se află în interiorul nebuloasei. - Șșș! Încerc să dorm. Sunt obosit, venea parcă un gând de moleșală, un gând universal imprimat în mantaua cosmică, o lege nescrisă care dictează că odată cu mișcarea, odată cu consumul acesta de energie pentru a trimite impulsuri cerebrale înspre a iniția o comandă, să vină și senzația de oboseală. Pentru ca oamenii să mai ia și ei pauze, să nu încerce să deslușească totul într-o singură viață, își spunea ca pentru sine, Joe. Cum ar putea să le explice el mai mult acestor copii de-a șaptea când el însuși, făcând o trecere în revistă a stadiilor conștiinței sale, comparând cu ce știe acum, când era pe a șaptea chiar nu știa chiar nimic. I se părea amuzant acum, că tot rememorează copilăria lui fericită și visul american care i-a adus două diplome doctorale. Nu, cu siguranță nu știa absolut nimic pe a șaptea. Era un simplu pubert obsedat de colecția sa de abțibilduri și jurnalele pe care s-a apucat să le scrie tot de atunci și care stau acum pe mai multe rafturi în biblioteca unei case din Texas unde n-a mai ajuns demult. - Șșșș! Se auzea antimateria sfârâind neînțeleasă în primele dimensiuni ale facerii. Șșș! Încerc să dorm! Respirau pereţii clasei, ca într-o comedie mută și statică, o pantomimă a secretelor divine care nu poate fi împărtăşită prin viu grai. 

***

ascultă liniştea 

pentru că doar ea 

îți poate spune

ce pietrele au ințeles deja

şi nu mai scrie
nu mai vorbi.

Rămâi nemişcat
ca un univers care aşteaptă
tăcut şi docil
o strângere de mână

Ho Chi Minh, Vietnam