***

Poate-am murit astă vară
- și nu mi-au zis -
pe un vapor greoi și molcom
care muge-n asfințit
în largul mării Marmara.
Pescărușii mi-au luat sufletul în zbor
și l-au dus peste pădurile de ghindă,
printre scoicile zimțate de pe plajele
din Heybeliada.

Poate-am murit și nu mi-au spus
pentru că era seara târziu, în octombrie.
Nucii din grădină mi-au ascuns sufletul
sub frunze, printre melci.
Ploua a singurătate în Lăsău, și miroase
a cărămidă udă.
Eu mi-am lăsat copilăria să facă cu mâna
la ocazie, în nodul Dobra, chiar la intrare pe A1.


Poate-am murit inainte să se coacă portocalele
- și-au ezitat să-mi zică.
Paisanos mi-au decojit inima de tristețe,
și sufletul l-au stors într-un pahar înalt
cu ciocolată pentru churros
pe străzile înguste din Alcalá de Henares
dimineața devreme, în iunie.
E şapte, încă nu erau deschise chureriile
lângă piața de luni dimineața din El Val.

Sau, poate n-am trăit deloc. Printre miliardele de ani și oameni
pe care timpul le-a împins spre trecut,
viața mea a fost - este - un
pocnet din degete,
o scuturare de palmieri,
o înfoiere de valuri în marea tulbure
din Vung Tau,
un fir de bambus crescut peste noapte.
Fete îmbracate-n ao dai pe străzile aglomerate din Ho Chi Minh
mi-au împărțit inima în milioane de claxoane, de-a lungul
bulevardului Nguyễn Thị Minh Khai.

Sau, poate nu voi muri niciodată
ca un univers etern şi singur
care a învățat să viseze
Atunci când s-a întrebat pe sine-și:
Cine aș putea fi?
Ca o joacă de copil, la început de existență,
un poem neînceput despre zgârie-norii
din Kuala Lumpur.

Insulele prinților, marea Marmara. Turcia.
11 iulie 2024