Până de curând am crezut că sunt ateu. Într-adevăr, a existat un drum pe care l-am parcurs și mulțumesc pentru acesta. Astăzi, drumul a ajuns la o răscruce iar eu am ales calea care cred de cuviință că mă va îndrepta spre sine.


M-am dezis de dumnezeu de mulți ani. Am crezut că nimic nu mă va face să regândesc sintagma. Poate am asociat prea mult ideea de dumnezeu cu ideea de biserică, de ortodoxie, penticostal, culte conduse de oameni care nu au înțeles nimic.

Dar, dumnezeu există. Eu sunt dumnezeu, tu ești dumnezeu, creația și creatorul sunt una.

Mulțumesc. Mulțumesc pentru că sunt aici, în locul în care mă aflu, fără scrupule, fără judecăți. Sensul meu e doar să fiu, să observ, să mă încarc, să mă descarc, să experimentez, să transmit mai departe frecvența pe care rulez.

Nimic din tot ceea ce fac nu e greșit. Nu a fost nicicând greșit pentru că tot ceea ce fac e modul meu de a duce la împlinire o altă etapă a conștiinței mele nemuritoare. Pentru că sunt nemuritor, la fel ca tine și tot ceea ce există în noi este rezultatul unificării materiei cu energia.

Suntem o parte din întreg iar întregul suntem noi. Neseparați decât de înțelegerea la care am ajuns, fiecare.

Viața e o înșiruire de evenimente la capătul cărora ne aruncăm pașii și-i lăsăm să se cufunde în nisipul propriei memorii pentru a forma catrenele viitorului.

eu, tu și noi

Hei, tu, care citești aceste rânduri:

Deși, poate nu ești conștient/ă de asta, eu sunt o altă față a ta așa cum și tu ești o altă față a mea. Și, deși trăim realități diferite, nu e nimic diferit între noi doi. Pentru că noi doi, undeva într-un orizont al înțelegerii suntem unul.
Vreau să știi că te iubesc deși nu te cunosc și îți mulțumesc că exiști așa cum ești tu, oricare ai fi și, de aici, din realitatea propriei mele vieți îți dăruiesc ființa mea.

Acum

E o după-amiază superbă. Umbrele soarelui coboară adânc în curtea împrejmuită și o melancolie cărnoasă mă poartă cu ani în urmă când nu înțelegeam atât de bine frumusețea toamnei.

Am înțeles. Am înțeles că va fi întotdeauna acum și că oriunde voi merge, voi fi aici. E ca și cum dacă aș cartografia întregul univers, noi toți - nici cât un vârf de ac - am sta îmbrățișați, deși ne despart kilometri, sensuri și păreri. 

Suntem avatari

Privește în jur. Tot ceea ce vezi e tot ceea ce simți.

Ești o infinitate de variante ale tale. Fiecare gând pe care l-ai avut, despre tine sau despre alții, e o mână care te ajunge dincolo de timp și care, creionată pe umărul tău, îți ghidează pașii către frecvența din care a luat naștere.


Dacă e ceva acolo, în nepătrunsul necunoscut, suntem noi cei care am fost, care am fi putut fi, suntem toți oamenii pe care i-am întâlnit, suntem propriile noastre vise, regrete și gânduri.


Ai încredere că poți fi cea mai bună variantă a ta.

Mi-am dat seama că părerea despre sine influențează direct evenimentele.

Tot ceea ce regret se întoarce ca un bumerang, formând o buclă temporală. Nu e nimic de regretat cât timp nu e nimic greșit.


Ești exact acolo unde e locul tău. Conștiința îți cere să experimentezi ceea ce ai nevoie pentru a se șlefui.


Nu există concluzii. A trage o concluzie înseamnă a stopa procesul de șlefuire.


Și cel mai important: totul va fi bine!

Leagă toate firele pământului și vei vedea că suntem toți același ghem.

Suntem ființe supreme. Tot ceea ce există e perfect. Nu a fost nicicând vorba despre greșeală pentru că nimic nu e greșit. La urma urmei, acel tot divizat rămâne un întreg. Gândește-te că toți oamenii pe care i-ai văzut vreodată - în diferite circumstanțe ale vieții lor - ești tu. Suntem proprii noștri prieteni, proprii noștri dușmani, deși niciunul din cei doi termeni nu există. Tot ceea divide sau împarte, nu face altceva decât să se anuleze. Pentru că nu există bine și rău, frumos și urât. Acestea sunt stereotipiile dogmelor pe care societatea ți le-a implementat pentru ca tu să faci parte din mulțime. Nu. Aici nu e vorba despre cum să repari ceva, sau să construiești. Nu mai e nimic de construit, nimic de reparat. Pentru că tot ceea ce există deja, este perfect. Tu doar observă. E singurul lucru pe care poți să-l faci pentru a-ți recăpăta memoria nesfârșită a sinelui. Simte imensitatea prezentului și nu mai judeca. Folosește-ți creierul pentru a repune în vibrația corectă inima.

La mulți ani, mama.