sâmbătă, 18 martie 2023

E deja mâine în Vietnam (roman) - Capitolul al II-lea. București 2024?



Dacian intră în casă, grăbindu-se să ajungă în mica lui grădină suspendată de la etajul unu, acolo unde îşi închiriase camera. Dimineaţa încă îşi leagănă briza printre frunzele unui copac mic, răsărit de curând în fântâna arteziană din colţul balconului. Printre pietrele fântânii, două-trei fire de apă îşi împletesc picuratul. O mare de ghivece cu flori proaspăt sădite se îngrămădesc, așezate pe bordura pervazului. La baza pietrilor, în ochiul de apă, câțiva pești Betta Splendens, care sunt bine cunoscuți devoratori de larve de țânțari înoată de zor, indiferenți și limpezi. O mulțime de vrăbiuțe acoperă zgomotul acesta de fundal care, uite, s-a comasat parcă într-un singur ton, o singură frecvență ca un țiuit, ca un canal de televiziune cu purici: tâââââ... se aude de pretutindeni: Tâââââ…



Deşi cafeaua e printre simbolurile acestei ţări, adevărata cafea vietnameză nu se serveşte în pahare lungi de unică folosinţă la colţul străzii. Nicidecum! Prin pieţe ca Ben Thanh Market vezi turişti sorbind relaxați dintr-o ceaşcă scundă peste care ospătarul a aşezat meticulos o strecurătoare de metal de aceeaşi dimensiune. Cafeaua vietnameză are un sens, o alură, un vibe, ea se strecoară cu o precizie și grație asiatică și, ca o gheișă, dansează ondulat în drumul ei spre ceașcă, parfumând mințile celor care o beau. Vietnamezii sunt mari degustători de cafea, nici n-ai crede că au atâtea sortimente şi un asemenea cult pentru această băutură: cafea neagră, nes, naturală, cu și fără arome, de import, din Da lat, proaspătă, bătută, cu lapte condensat, cafea cu ou, cu brânză, în toate dimensiunile și posibilitățile, cafeaua e băută de toată lumea și la orice oră. Dar, când vrei să faci impresie, e recomandabil să îți serveşti invitații - sau turiştii , că de! Au venit să cheltuie bani, nu să facă poze - aşa cum se face în Ben Thanh Market, aşezând sita de metal deasupra ceştii, adăugând apoi apă şi, după preferințe, lapte condensat, arome sau gheaţă. Cafeaua vietnameză e puternic aromată şi are un gust intens, la fel ca viaţa.



Cioc Cioc Cioc! Cineva încearcă la uşă. - Who is it? Hello? În faţa uşii, o bătrânică simpatică zâmbeşte: - Xin chao! E Lady Mai, proprietara. A venit să verifice dacă este curent. Avem, avem! Lady Mai nu ştie decât câteva cuvinte în engleză şi toate se termină cu un „Senk you”. De fiecare dată când trebuie să îi vorbească, Dacian folosește aplicații pe telefon care traduc conversația. How are you, today, lady Mai? Ea dă din cap senină, căutând cu privirea dovezi cum că românul e om la locul lui şi nu e stricător. - Come in! Îi zice. Sit with me on the sofa.

- Ă...Mary!Mary! Rostește femeia odată așezată. Ce să însemne asta? Cine-i Mary? Ușa camerei se mai deschise odată și o fetișcană de vreo nouăsprezece ani intră zglobie: - Hello, good morning! My name is Ngoc, but you can call me Mary.

- Uau, vorbești engleză! Mary, it's so nice to meet you. Are you working here? Cei trei se luară la povești, descurcând ițele pe care bătrâna le voia descâlcite. Cu Mary alături, nu mai era nevoie de aplicații care făceau conversația monotonă, așteptând o eternitate până ce robotul să înțeleagă, apoi să traducă rând pe rând propozițiile. De multe ori, dacă viteza internetul nu era îndeajuns de puternică, aplicațiile făceau erori nemaiauzite, încurcând, cum s-ar spune, capra cu varza. Apoi, utilizatorului îi este recomandat să folosească propoziții simple cu un singur predicat, care să facă mai lesne traducerea live de care umanitatea se bucură astăzi, ca dovadă clară a evoluției.



Pe Mary, doar ce o angajase Lady Mai și astăzi era prima ei zi de lucru. Se inscrisese la Universitatea Pham Ngoc Thach din Ho Chi Minh și, fiind studentă în anul întâi la medicină, avea nevoie de un part-time job care să-i asigure traiul zilnic. Și-a lăsat familia acasă, într-un sătuc de la marginea deltei Mekong în care se cultivă intens orezul. Ea a reușit să scape de agricultură primind o bursă din partea statului, dar Mary vroia mai mult de la viață. Vroia să își ajute toți frații să o urmeze la oraș, unde viața se câștigă mai ușor. Ce amintiri să tot aibă din lanurile de orez, când o prindea seara pe cărare spre casă. Un miliard de greieri chemau apusul să-și închidă pleoapa sângerie peste lume. Și totul era simplu și natural, așa ca respirația. Ce amintiri desprinse parcă din basme, se gândi fata, amintiri pe care copaci de bambus cu sute de noduri le protejează cu coroanele lor, să nu se murdărească. Pentru că e un sentiment mizerabil, nu? toată această metamorfoză pe care omul o suferă în adolescență. E o trezire nevoită, o maturizare anevoioasă când cu toții am simțit că am pierdut ceva magic: copilăria.



Cu ajutorul lui Mary, bătrâna aflase mai multe despre român, și se liniștise. În urmă cu trei săptămâni, când Dacian îi apăru în fața porții cu un rucsac în spate și un telefon în mână zicând în vietnameză: „aveți camere de închiriat?” pentru că stătea rău cu banii, l-a primit. Dar, își propusese să nu mai închirieze pe termen lung nimănui, decât dacă-i o persoană de încredere, așa cum e cuplul de polonezi de la etajul doi. A pățit-o ea de prea multe ori și: - Mai bine cheală decât cu căpușe, dacă mă înțelegeți.

În ziua aceea, băiatul părea destul de epuizat. Afară, o căldură insuportabilă îl făcea să pară nespălat, netuns, nebărbierit, nu știu, ceva era cu băiatul ăsta, dar nu o prea interesase atunci, cât să se vadă cu niște bani în plus care să îi permită să angajeze o menajeră: - Năm trăm ngàn mỗi đêm, arată bătrâna cu cinci degete. Cinci sute de mii pe noapte? Da. Adică douăzeci și unu de dolari americani.

A doua zi, după mai bine de douăsprezece ore de somn, ea îl aștepta în bucătărie cu telefonul pregătit pentru interogatoriu. Așa avea să afle că Dacian doar ce aterizase the other day pe aeroportul Tan Son Nhat din Ho Chi Minh City, cu o cursă AirAsia venită din Bangkok. Dar nu din Bangkok venea românul. Și nu era ostenit pentru că fusese în vacanță în Thailanda. Acolo, doar a avut escală. De fapt, Dacian era plecat de trei zile de acasă: ajunsese în Timișoara cu un autocar, de acolo a luat un taxi care l-a trecut vama cu ungurii și l-a dus până la Ferenc Liszt Budapest International Airport, apoi un zbor lung până în Bangkok unde a trebuit să schimbe și avionul și aeroportul. În sfârșit, azi era aici, uite, la masă, treaz și vioi ca un ardelean care s-a spălat dimineața în curte cu apă rece. - Dacă vrei să stai mai mult timp, pot să-ți fac reducere, zice ea, totuși, trecând peste aparențe și îndemnată de simțul dezvoltat pentru afaceri pe care vietnamezii îl au parcă, în sânge. Lady Mai trebuia să știe totul despre băiatul ăsta străin care va sta aici. Cine e? Cu ce se ocupă? De ce-a venit? - Păi sunt profesor, doamnă. Predau limba engleză la o școală aici, în oraș. Am aplicat online pe un website, am avut un interviu tot online, apoi am primit o ofertă prin email. Oferta mi-a plăcut, așa că am aplicat pentru viză, am așteptat câteva zile să o primesc, apoi mi-am cumpărat biletele de avion. Astăzi, urmează să mă prezint la sediul companiei care m-a angajat, să semnez contractul și să-mi primesc orarul. Alt profesor, se gândea bătrâna. Că și cuplul de polonezi de la etajul doi tot profesori sunt.



De când era aici, Dacian nu îi făcuse decât o singură dată o boacănă, lăsând ușa din spate descuiată, într-o dimineață când venise cu cafeaua de la Frumoasa. - Lady Mai te întreabă dacă ai de gând să rămâi o lună, zice Mary după o conversație scurtă în vietnameză. - Desigur, răspunse el. - Zi-i că vreau să stau mai mult timp, cred. Poate șase luni. Zis și făcut, noul preț de chirie este stabilit la șapte milioane de dongi vietnamezi pe lună și toată lumea e fericită: lady Mai, că acum știe mai multe despre tânăr și că are o cameră închiriată pentru jumătate de an, Dacian, că are unde să stea ieftin, și nu în ultimul rând, Mary care are cu cine-și practica mai mult engleza: - Dar curentul și buteliile cu apă sunt separat, traduce din nou Mary luându-și ghiozdănelul în mână și pornind spre ieșire. - I have to clean all the floors and do the living room. Talk to you later.

Lady Mai o urmă pe Mary în hol, toată numai un zâmbet. Șușotiră, coborând scările împreună, râzând înfundat și fericite că totul este bine. - Deocamdată. Să nu te încrezi prea mult în necunoscuți, con gái tôi, ei au alte tradiții, alte limbi pe care noi nu le înțelegem. Sunt diferiți. Nu zic că sunt oameni răi, nicidecum. Fata mea e luată cu un american, n-am eu treabă de asta.

Apoi, îi povesti tinerei un pic din viața ei, arătându-i metru cu metru și cameră cu cameră, întreaga casă. Îi spuse să aibă grijă la florile din curte și să le ude în fiecare dimineață: - Că eu nu o să am timp, con gái tôi, să mă uit de ele și nici de cele de la etajul trei pe care trebuie să le uzi tot așa, dimineața. Dar, eu zic că tu, după ce vii, primul lucru, urci până sus și, etaj cu etaj, tu să vezi ce și cum, dacă totul este la locul lui și nu lipsește nimic. - Da, doamnă, stați liniștită că eu sunt obișnuită să am grijă de frații mei mai mici să nu spargă, să nu… știu cum e, nu vă faceți nicio grijă, îi răspunde Mary cu sufletul deschis și sincer, fericită că și-a găsit de lucru în oraș: - Și nici nu e departe de Universitate, să știți, doamnă. E doar aici la o aruncare de băț, cum mergi pe bulevardul Nguyễn Thị Minh Khai, la sensul giratoriu care desparte districtul unu de districtele cinci și zece. Acolo, faci dreapta către districtul zece și imediat, în nici cinci minute ai ajuns pe strada Quang Trung, unde sunt și Facultatea de Medicină și căminele studențești.

Lady Mai o însoți pe tânără, apoi, în livingul de la etajul trei, unde pregătise ea dinainte două pahare cu trà đá. Cum intrară, fața septuagenarei se schimbă. Femeia nu alesese la întâmplare livingul de la etajul trei pentru interviul definitiv care urma să o miruiască pe fată pentru un post de menajeră aici, în casa ei. În living, un damf de sobrietate te cuprinde și îți face pielea de găină. Să fie de la lumânările aprinse? Poate pentru că e altarul - sculptat în lemn și sprijinit de un perete opus cu ușa camerei. În orice caz, Mary era pregătită pentru asta. Crescută la sat, în inima Vietnamului, cunoaște bunul-simț și omenia dar, și când e vorba de afaceri, Mary se târguiește la sânge, ca un adevărat vietnamez care știe să măsoare, întotdeauna negociind totul.

Mirosul de lemn sculptat și dat cu lac acoperea, ca într-un nimb purtat de lumina lumânărilor, tabloul și urna de porțelan albastru puse frumos în mijlocul altarului. Nimic altceva decât altarul, o canapea simplă și privirea serioasă a lui lady Mai care căuta ocaua în ochii fetei: - Îți dau cincizeci de mii pe oră, con gái tôi, ai văzut, aici o să ai viață bună, ai cu cine povesti în engleză, eu zic că aici economisești o droaie de bani, nu? Nu zic bine, fata mea? Și îi apucă mâna într-un gest matern și familiar. - Vă mulțumesc frumos, da, doar că băiatul nu vorbește engleza pe care mi-o trebuie mie la școală. Nu pot vorbi cu el în termeni medicali, deci, tot nu am făcut nimic, cum ai zice, o încercă Mary pe bătrână. Și nu-mi trebuie mie atâta engleză, la ce folos? Că eu vreau să profesez în țara mea, printre ai mei. Dumneavoastră păreți femeie serioasă, ați putea fi ca o mamă pentru mine, mai ales că fata vă e plecată și îi simțiți dorul. Să știi că asta fu o lovitură sub centură pentru că pe fața lui lady Mai imediat năvăliră lacrimile: - Să nu te duci departe de casă, con gái tôi, să nu îți lași părinții și să pleci că vezi că viața trece, copiii uită să mai vină înapoi. Ce vă pasă vouă cât timp aveți aripi puternice care să vă poarte departe, în alte realități? Fata nu mi-a mai venit din America de un an. S-a luat acolo cu un băiat înalt, blond, cu ochii albaștri, exact cum visase ea când era mică. Mary deschisese cutia Pandorei cu declarația de iubire făcută adineauri. O câștigase pe Lady Mai, avea asigurat un venit cu care se putea descurca și ea mai bine, și, cel mai important, punea deoparte pentru fratele ei geamăn Nam, care rămăsese în deltă la plantat orez. Da, categoric Nam va veni primul să stea cu ea, poate îi va căuta de lucru înainte și, așa, își va aduna și el un ban ca în toamnă să dea la Facultate. Ce sentiment matur să o fi încercat pe fată în timp ce gândurile ei vuiau umile și binevoitoare, urmând invers, spre casă, drumul către ai ei. Și zbura departe, în desișul nuferilor, pe falezele arcuite ale deltei, prin iarba înaltă. Se auzea țipând ca din gură de șarpe, alergând desculță pe marginea drumului.

- Dacă ne-am înțeles, acum vino cu mine jos în bucătărie să curățăm aragazul, o îndemnă zâmbind, bătrâna. Abia acum să vezi tu lucru, Mary, că o să-ți sară fulgii pentru cei doi dolari pe oră. Dar Mary de-abia aștepta să își dovedească iscusința, hotărâtă să reușească. Așa gândea ea, că succesul vine după muncă, și nu invers, cum credeau prietenii ei din deltă cu care a copilărit și care parcă așteaptă să le cadă din cer vreo oportunitate. - No way, sir! Muncind, ne modelăm viitorul. Visele sunt întotdeauna realizabile, dar trebuie să fii ferm, cu pieptul ferm și pumnul ferm, așa cum o învățase tătâne-său în timp ce o ducea pe umeri către câmp, să îndrăznești să ceri sau să vrei mai mult de la viață. Ce era, nu? Dacă și eu eram pe social media toată ziua, chiar și la cules. Așa, am ales să citesc când nu eram în câmp, cărți online, ebook-uri, am văzut documentare, am stat și pe net cu rost, și în câmp cu rost, înțelegând ce îmi place și ce nu, și am aplicat la Medicină cu o bursă socială. Muncind! Așa că nu o speria pe ea gândul la rufe, mătură sau cârpă pentru că avea un țel înalt, sinonim cu reușita. Ce fată nebună, nu? Așa serioasă la anii ăștia.

Câte diferențe în gândire și comportament trebuie să existe între două țări aflate la o asemenea distanță una față de cealaltă! Și câte asemănări! Pentru că în interiorul lui Dacian, ca o mare despărțită, conștiința încerca să înțeleagă realitatea pe care o experimentează, iată, atât de departe de casă. Și ce să caute dacă întreabă? Cât de puține înțelege el în lumea asta nouă care-l împresoară, îl strânge, îl sufocă parcă. Oare o să mă adaptez? Se întreabă stând în fața ușii de fier care deschide balconul. Dimineața își pierduse viața undeva în toropeala soarelui de-afară. - De-acum suntem pe cont propriu, își zise. Ca un fulg de nea, ca un vârf de ac, ca un Jupiter să se fi simțit atunci. Era mic și, în același timp, mare, pierdut în valurile lumii dar cu o voință de fier să reușească, asemenea lui Mary. Râde. Deci nu suntem așa de diferiți, care va să zică. Și nu erau. Pentru că amândoi înțeleseră despre diferențe și, conștiința lor șlefuită prin citit, vibra îndeajuns de sus ca ambii să scruteze adevărul. Care adevăr? Adevărul acela din inima oricui care simte. Despre acel adevăr vorbesc, universal și echitabil, neștirbit de oameni sau legi, un adevăr mai presus de diferențe.


Afară, aerul cald ca un cuțit încins dumnezeia clădirile. E timpul să mă pregătesc pentru școală: - See you soon Lady Mai, Mary, le salută pe cele două în timp ce cobora scările. - Hẹn sớm gặp lại, au răspuns ele, încercând să scoată o pată enormă de ulei de pe aragaz pe care lady Mai o ținea sau o făcea, Dumnezeu o știe, ca probă pentru noile menajere. - Mary, con gái tôi, nu-ți dau mai bine spălătoarea de sârmă? -Nu, lăsați, răspunde ea, că mă descurc așa, ce credeți că mă face pe mine o pată de ulei?

joi, 16 martie 2023

E deja mâine în Vietnam (roman) - Capitolul 1 - București 2024


Părinților mei,






“Listen Sariputra,

this Body itself is Emptiness

and Emptiness itself is this Body.

This Body is not other than Emptiness

and Emptiness is not other than this Body.

The same is true of Feelings,

Perceptions, Mental Formations,

and Consciousness“.


“Ascultă, Sariputra,

acest corp însuși e Goliciune

și Goliciunea însăși e acest Corp.

Corpul acesta nu e altceva decât Goliciune

și Goliciunea, ea însăși, nu e altceva decât acest Corp.

Același adevăr e pentru Emoții,

Percepție, Tipare

și Conștiință“.


  1. Ca phe sua da



Devenise deja un obicei ca ușa din spate să se deschidă în fiecare dimineață, chiar înainte de a se miji de ziuă. Un țipăt de metal ruginit ieșea din toți rărunchii în momentul în care gratiile de fier patinau grăbite pe șina podelei, pliindu-se într-o parte: fir-ar, că scol toți vecinii se gândi, mergând mecanic și somnoros spre motocicletă. Zâââ, țâââ, ușa răsună ca un țipăt de copil, ca o arătare în bătaia lunii, de-a lungul aleii, de la numărul unsprezece până departe către intersecția cu Nguyen Trai. 

Printre blocuri, primele autobuze se aud zgomotoase de fiecare dată când șoferul virează ori oprește în stații: ni-no, ni-no - un sunet ca de sirenă atenționează pietonii că un autobuz mare, în general verde, e în apropiere. Oricum nu-i nimeni la ora asta pe stradă. De ce să sune? Și, chiar dacă avea dreptate și într-adevăr era prea dimineață, șoferul nu poate să schimbe setările autobuzului pe care îl conduce. De ce nu? Poate pentru că toate autobuzele sunt dotate cu același semnal gălăgios. Sau, pentru că șoferul, om mândru, îmbrăcat în uniformă, nu ar meșteri el în treaba altuia, nu. El doar conduce, claxonează preventiv și soarbe dintr-un pahar de unică folosință, o cà phê đá luată adineauri de la taraba din colț. Nici doamna cu biletele care face kilometri prin autobuz n-ar avea ce să se implice în acest scandal sonor despre care nimeni nu va mai aminti nimic de acum încolo.

Autobuzul 46 tocmai plecase din stația de pe Nguyen Trai numărul 331, după ce a luat doi călători. Doamna cu biletele s-a grăbit să colecteze cei șase mii de dongi atât cât este prețul unui bilet de autobuz în Saigon, șifonându-se puțin la virajul pe care șoferul îl făcuse în sensul giratoriu. 


Mai mult, tot mai mult, îngânări de lumină se amestecă în ultimele umbre ridicate de clădiri sus, peste orizont. Un cer cărnos ca un strugure uitat în câmp în noiembrie strănută dinspre răsărit culori de sisif. Ce sentiment înălțător! Asemenea unui tablou de Van Gogh, clădiri lungi și cenușii se scutură de somn într-un căscat frenetic. Din toate părțile, zumzetul primelor motociclete roiește adânc în porii caselor cu etaj de pe aleea îngustă care dublează strada Luong Huu Khanh. 


Gata, am plecat. Trânti ușa de fier cu putere, își puse masca pe față, casca pe cap și, dintr-o cheie, motocicleta porni agale de-a lungul aleii. Din ce în ce mai multe lumini la ferestre, semn că lumea se trezește. Din loc în loc, pesmeți de apă se lipesc de brațele lui dezgolite. La fiecare casă, bambuși mai înalți ca ușa mormăie ligheanelor de plastic pline-ochi cu nuferi: “de ce să ne dăm mai încolo? Ce, n-aveți loc de noi?” Și, într-adevăr, poate n-aveau loc. Ce minunat trebuie să i se pară aleea care da, știu, arată ca un brad de Crăciun. Râde. Ce?! E frumoasă. Uite cum stau claie peste grămadă toate. Mă face să mă simt acasă. Ochii lui mari aveau de gând să cuprindă tot: nuferi, bambuși, străzi, oameni, motociclete și de ce nu, autobuzele pentru că de-acum, să tot fi fost zeci de alte autobuze care omorau inocența dimineții cu urletul lor. Zum-zum, motocicleta gonește tot în față spre bulevardul Bui Thi Xuan, apoi, imediat la stânga, pe Nam Quoc Can. Frumoasa e deja la datorie își spuse mișcându-și buzele prin mască și dă din cap politicos: Buổi sáng tốt lành, Good morning, bună dimineața. 

“Frumoasa” - cum o poreclise - pentru că niciodată nu a întrebat-o cum o cheamă, presupuneam cu toții că nu doarme. Nu, nu doarme! Dacă ai veni la ora trei, ai vedea-o tot în fața casei, pe scăunelul ei mic de plastic, căutând de zor prin saci și pungi tot felul de lucruri pe care le va folosi ziua când stă și servește. Dar asta face și noaptea! 

Taraba Frumoasei e prima în linie, așezată de-a lungul străzii Nam Quoc Can. Chiar lângă ea, soțul Frumoasei are o mică afacere care se învârte în jurul unei mașini de cusut: Șosete, pantofi, pantaloni sau portmonee, el le poate peticii pe toate. Din duplexul lor iese, cam pe la ora opt, o femeie țeapănă și scundă, mereu încruntată și care își aranjează taraba pe cealaltă parte a drumului. N-am înțeles de ce se chinuie să care ditamai oala de o sută de litri de Pho taman dincolo. Să ştii! Poate or fi trecând din sens invers mai mulți pofticioși. Sau, uită-te că nu mai are loc de Frumoasa al cărei butic, chiar dacă e construit direct pe asfaltul cald, să știi că văd acum cât e de consistent și intrigant ca un bazar turcesc

- Buổi sáng tốt lành, îngână ea când îl văzu trecând cu motoreta, dând din cap și zâmbind cu toți dinții. Să știi că își merită porecla! Chiar dacă e trecută bine de cincizeci de ani, are grijă cum se afișează: poartă pantaloni colorați, bluze largi și pălării de fistic. Azi e asortată cu bluză și pantaloni flaușați roz. N-ai zice că are aceeași condiție socială ca orice bunicuță de rând căreia îi place să se simtă comodă și, care oricând ar alege o pijama în detrimentul modei. Pe fața ei senină,  mereu ascunsă sub pălării, se amestecă  poveștile atâtor mii de oameni care au fost cândva sau care încă vin dimineața și se așează în jurul tarabei. Dintre toți, Frumoasa are cei mai mulți clienți: de la papucari lăieți cu lădițe de lemn în mână, pline doldora de perii, până la pensionari culți care vin să citească, nu? ziarul, și să dezbată împreună ultimele aspecte politice. 

 

Dar strada Nam Quoc Can nu înseamnă doar bazarul Frumoasei, petecăria soțului şi drive-in-ul încruntatei. Pe partea cu frumoşii, la următoarea casă, câțiva adolescenți lucrează la un fel de discotecă cu geamuri fumurii; întotdeauna, la ora asta, se sparge gaşca şi din discotecă ies obosiţi fete şi băieţi. Apoi, la numărul 32, două surori au construită la parter o spălătorie de motociclete şi lângă, un bazar ca al Frumoasei, dar mai fistichiu.  În fine, dacă ar fi să le enumeri, micile afaceri vietnameze însumează tot atâtea numere câte case sunt. 


Motocicleta se opri în dreptul spălătoriei. Cu un picior proptit în asfalt ca să-şi mențină echilibrul, scoate telefonul, intră pe google translate, setează traducere automată în vietnameză şi zice răspicat, să nu greşească: one iced milked coffee, please. Din telefon, o voce de robot traduce: o cafea cu lapte şi gheaţă, vă rog. Femeia, care tocmai ieşise cu taraba în fața casei, dă din cap de două ori şi se apucă de preparat cafeaua.  - What's your name? - My name Lang, îi răspunse ea într-o engleză cu găuri. - Hi Lang, I'm Dacian. Nice to meet you. Femeia dă iar din cap serviabilă, semn că "nice to meet you, too".


De peste clădiri, un zumzet intens prinde contur. Zgomotul a poate sute de autobuze parcă-ți intră în membrana timpanului deşi nu poţi să îţi mai dai seama pentru că din toate părțile, alaiuri de motociclete umplu oraşul. Ca un organism de vase sangvine şi întinse la nesfârşit, bulevarde mamut se ciocnesc unul de celălalt şi îşi încoardă aortele în iceberguri giratorii care le sparg, multiplicându-le în străzi, alei, intrânduri, hem-uri, făcându-le tot mai mici, mai subțiri, mai ascunse, mai ramificate. De oriunde, oamenii ies şi intră ca într-un roi de albine, neosteniți şi grăbiți să vină, să ajungă, să plece. Toată lumea cară ceva pe motocicletă, în autobuz, cu scuterul, pe bicicletă. Dacă nu are copii de dus la şcoală, are o altă treabă care să-l scoată, uite, la ora şase dimineaţa, din casă. 

Chi phí bao nhiêu? Se aude din telefon. Femeia deschide cutiuța cu bani, ia o bancnotă de zece mii, una de două mii şi îi arată: - Mười hai ngàn.


În puținele săptămâni de când ajunsese aici, băiatul apucă să exploreze împrejurimile casei în care locuia. Încă din prima zi, trezit cu noaptea-n cap, ieși timid în recunoaștere. Poate naveta zilnică din copilărie sau obiceiul de a bea cafea sunt principalele motive care-l fac să se trezească atât de devreme. În orice caz, în mai puțin de o săptămână reuși să învețe pe de rost strada Luong Huu Khanh și chiar se avântă să ia la pas străzile vecine, în încercarea de a găsi o cafea care, totuși, să semene puțin cu cea de acasă. Pentru că, nu? Micile detalii din comportamentul unui om, acele obiceiuri imprimate în rutina lui sunt mult mai greu de schimbat decât un simplu zbor cu avionul. Azi pe strada sa, mâine pe bulevardul Bui Thi Xuan, cu fiecare dimineață orizontul i se lărgea și începea să deslușească tot mai multe forme de înțeles, cartografiind mental împrejurimile. Așa ajunse pe strada Nam Quoc Can, în sfârșit, după căutări intense ca la un adevărat maraton de degustat cafea. 


Dar de ce să nu îi fi pus o poreclă în loc să o întrebe cum o cheamă? Poate că nu e politicos să întrebi necunoscuții chestii personale. Acasă la el, în țara lui, pe valea Lăpugiului, oamenii te opresc pe stradă și te-ntreabă ei de-al cui ești, înainte ca să apuci să caști gura: - Tu de-al cui ești, mă copile? Clănțăne moșii de pe băncile de lemn din fața casei. - Ce luași de la boltă, babi? Se îngrămădesc  babele să afle. - Io mi-s de-al lui Bujoara, bade. Da’ mi-s de la Lăsău, nu de-aci din Lăpugiu. - Bată-te binele mă copchile că umbli ca vremea ra, se auzeau prunii îngânând de pe marginea drumului. 


- Da-ci-an! Repetă femeia ca pentru sine, despărțind matematic cuvântul în silabe și încercând să toarne un sac cu gheață într-o ladă de plastic. Pe vremuri, gheața nu-ți venea la poartă dimineața. Trebuia să mergi după ea în alt district și să o spargi acolo, înainte să o aduci. - Acum, parcă ne-am domnit cu toții, se gândea Lang: uite că și să torn sacul ăsta mi-e greu. Sau nu mi-e greu: Mi-e lene. Da, de lene facem asta. Pentru că Lang avea picioare țepene și era bine făcută. De mică o punea mă-sa să o ajute la spart gheața. Ba, chiar, când crescu puțin mai mare, ajunsese să care blocurile de gheață în spate de se uitau toți oamenii cu invidie, parcă: - Dar de ce să-l care în spate? Nu poate să-l tragă pe plastic, ca noi? Nu, Lang era creată dintr-un alt aluat. Era hotărâtă să facă bani. Și asta se întâmpla înainte ca Frumoasa să se fi gândit măcar la o cafenea ambulantă, un bazar, un kiosk, în fine: o afacere. 


Ultimul lucru de așezat pentru ca taraba să fie completă, sunt câinii. Are patru de toți, o familie de bichoni frisé și toți stau cuminți după tejghea, ca la rugăciune. - Sunt gata, boscorodi femeia așezându-se pe scăunel, lângă patrupezi: - Sunt gata și băiatul ăsta nu a mai plecat de-aici, i-o fi plăcând cafeaua, i se lumină ei fața: - Da-ci-an, îi repetă ea, căutându-i privirea și ridicându-se cu totul de pe scaun, de parcă ar fi uitat ceva. Pentru că Lang chiar uitase în dimineața asta să aprindă bețișoare. S-a luat cu gânduri, amintiri - ba se mai și chinuise să memoreze numele băiatului ăstuia care parcă a înlemnit aici - și a uitat. Pe vremea când mergea cu mă-sa după gheață în districtul opt, oamenii asta făceau prima dată: se rugau. Miliarde de bețișoare parfumate se înălțau atunci din somnul tors al dimineţii.  De-un verde aprins era Saigonul pe vremea unchiului Ho. Ea adormea pe motocicletă, clănțănind involuntar atunci când roțile nimereau vreo groapă, încolăcită ca într-un nod de bustul maică-si, să nu se piardă. Visele cădeau în formă de îngeri și se prindeau în părul ei desfăcut. Un ocean de copaci era atunci orașul și realitatea mirosea a lotus înflorit.


Dintr-un pachet lunguieț scoate câteva incence sticks, le aprinde și le pune în copacul din fața casei. Apoi, dintr-un singur buton, un radio vechi al cărui difuzor era tras și cocoțat printre crengi, începu să cânte cadențat:

  

Đại Bi nằm trong Kinh Đại bi tâm đà la ni. Phật nói Chú đại bi là thần chú quảng đại viên mãn, thần chú vô ngại đại bi, thần chú cứu khổ. Trì chú đại bi thì diệt vô lượng tội, được vô lượng phước và chết thì sinh Cực Lạc. Thần chú này do Quan Thế Âm bồ tát nói. Muốn trì chú này thì phải phát Bồ đề tâm, kính giữ trai giới, tâm luôn bình đẳng với mọi loài và phải trì tụng liên tục.

https://www.youtube.com/watch?v=Pf8-T7PpIYQ 


Marea Compasiune se află în Sutra Marii Minți Compasioase dharani. Buddha a spus că marea mantra a compasiunii este mantra perfectă și generoasă, marea mantra a compasiunii, mantra pentru a salva suferința. Dacă păstrezi mantra marii compasiuni, vei ucide păcate nemăsurate, vei câștiga binecuvântări nemăsurate și vei muri, te vei naște în Ultimate Bliss. Această mantra este spusă de Bodhisattva Avalokitesvara. Dacă vrei să păstrezi această mantră, trebuie să generezi bodhicitta, să respecți preceptele, să fii egal cu toate speciile și să o reciți continuu.

marți, 14 martie 2023

Recunoștință

 Aș vrea ca cineva să mă învețe despre recunoștință. Cred că am o problemă cu a fi recunoscător. Am crezut că sunt un tip calm și bun cu alți oameni. Am mari îndoieli după evenimentele de acum două săptămâni când am început să mă rățoiesc la șefii mei și să le dau tasks de făcut.


Pe scurt, am aplicat pentru un post de conducere și, în timpul acestui proces, am observat cum personalitatea mea s-a schimbat. Vorba aia: dă-i prostului funcții. :) Oare, schimbarea de atitudine a venit ca o consecință a mai multor responsabilități? 


Nu. Nu cred că sunt prost - (din contră). Ceea ce știu sigur, e că mai am o droaie de lucruri de învățat. De ar fi ziua de 60 de ore...


NEW AIM: Learn social skills, coaching management, and collaborative management;

joi, 9 martie 2023

Mai multe mâini

 Învață-ți copilul că numai râzând

poți merge ca vântul pe-ntregul Pământ.


Și spune-i să guste din ploaie

- de plouă.

Din soare, din gânduri, 

din viață, din rouă.


Mereu în războaie de pace țesând

să-i spui că nu-s toate mai mult

de un gând.

Și zemie senine de scaldă pe cer:

Ajută-i pe alții să-nalțe

-de-ți cer.


Curat ca un munte de calm și-nțeles

să-i spui despre viață că-i dus și regres.

Privească la valuri și-nvețe din ele.

În apele minții: acolo-s mărgele.

-Citește, copile!

Cititul ți-e casă.

Din pagini fă-ți aripi, din cărți să-ți faci masă.


Învață-ți copilul că numai râzând 

poți merge ca vântul pe-ntregul Pământ.


Revista Itaca, Dublin, Marea Britanie, iulie 2021.

Revista Itaca Nr. 35 iulie, august, septembrie 2021, anul IX

marți, 7 martie 2023

O lume întreagă

Tu mi-ai dat totul:

Vietnam.

Eu ce ți-am dat ție?

Ce-am adus cu mine de peste mări:

un ghiozdan negru pe care mama 

mi l-a pus în spate înainte de plecare.

Avionul se înalță, mările seamănă cu niște picuri de apă

de aici, de sus.


Tu mi-ai dat totul: România.

Eu ce ți-am dat ție?

Ce-am dus cu mine peste mări:

o ie brodată manual, și ochii mari

ai bunicii.

Cozonacii dospiți în cuptor

încă mai rostesc Tatăl Nostru.


Tu mi-ai dat totul: Spania.

Eu ce ți-am dat ție?

Mâinile mele dibace care

îl ajutau pe tata să care sacii de pământ

în spate.


Tu mi-ai dat totul: Franța.

Eu ce ți-am dat ție?

Câteva poezii în franceză

pe care le-am scris cât am fost student

în Arras.


Tu mi-ai dat totul: Anglia.

Eu ce ți-am dat ție?

Sufletul meu neprihănit

încercând să strecoare raze de soare

de-a lungul London Bridge.

luni, 6 martie 2023

Maturitate

sunt un copil de treizeci şi cinci de ani

timpul a uitat să-mi îmbătrânească inima

şi sufletul.

Doar corpul îmi arată vârsta

Şi firele albe din bărbie pe care tata

le-ar smulge imediat:

Tu eşti un copil 

cu inimă şi suflet de copil

Îmi aduc aminte de palmele fine ale bunicii

care-mi mângâiau ceafa 

De acum doar corpul îmi arată vârsta



Ho Chi Minh, Vietnam. 7 Martie 2023

miercuri, 7 septembrie 2022

Expresul de Mumbai

 Mai ții minte când eram

pe trenul de Mumbai

fără loc sau merinde?

Mairaj îi spunea soției sale,

Umaira.

Oamenii se-ngrămădesc,

îți intră-n vene, ca mai apoi

să îi transpiri prin pori. 

Pani, pani, pani

Stațiile zbor din șine.

De-acum nu mai e mult și

trenul va porni

Cichi cichi cichi

Un miliard de ghiozdane

stau atârnate

ca niște bomboane

de Crăciun.

Mai ții minte când eram 

pe expresul de Mumbai?

Voiam să ajungem cât mai repede.

Oamenii se-ngrămădesc,

ți se imprimă pe corp și 

se lipesc așa încât 

din trenul acesta vom ieși

cu toții un singur trup.

Ca o plastilină de culoarea pielii 

cu multe nasuri și inimi.

Pani, pani, pani

Oamenii stau înghesuiți: pe scaun 

sau în picioare

(care-cum)

Și plouă mărunt, sau e soare:

nici nu mai știi de la atâta ceai.

Ciki ciki ciki

(sau cum s-o scrie bomboane în hindi)

nu mai e mult și vom ajunge

în Mumbai.

De-acum, se văd zgârie-norii

pe care cresc mușchi verzi

și cărnoși, și melci, și ferigi.

Suntem aproape,

Mairaj îi spunea soției sale,

Umaira.


Mumbai Express. Dadar, Maharashtra. India. 6 septembrie 2022

luni, 5 septembrie 2022

nea Victor

Să nu crezi tu în Eminescu

asta-i blasfemie!

e ca și cum ne-ai înjura

de mamă. 

Pe bune!

Așa ne zicea nea Victor 

în ziua de Schimbare la față.

Copacii torc a toamnă,

pisoii cu frunze ofilite

asfințesc după Cioacă.

Adio, vară.

Adio, Eminescu.


Dadar, Maharashtra. India. 6 septembrie 2022

Bajirao Mastani

dimineața, în Pune,

soarele miroase a ceai.

Cu o mână dusă la frunte,

umbrele se închină în

fața palatului Shaniwar Wada.

Nicio iubire nu e mai mare 

decât cea a lui Bajirao 

pentru Mastani.

Oricâte dimineți ar trece

peste lume,

soarele continuă să miroase

a ceai.


Shaniwar Wada. Pune, Maharashtra. India. 5 septembrie 2022

sâmbătă, 3 septembrie 2022

***

 În fața hotelului Samrat 

din Pune

autobuzele opresc deși

ar putea să tot meargă

pentru că o mie de Baba

zic o mie de mantre în sanscrită:

nimic nu e întâmplător,

îmi ziceai.

Acum că ești în India

și în fața hotelului Samrat

autobuzele își dezosează

caroseriile deși

ar putea să-ntoarcă înapoi

de unde au venit.


                                            Pune, Maharashtra. India. 4 septembrie 2022

Ganapati Festival in Pune, Maharashtra


Pune, Maharashtra. India. 3 septembrie 2022