Dacian intră în casă, grăbindu-se să ajungă în mica lui grădină suspendată de la etajul unu, acolo unde îşi închiriase camera. Dimineaţa încă îşi leagănă briza printre frunzele unui copac mic, răsărit de curând în fântâna arteziană din colţul balconului. Printre pietrele fântânii, două-trei fire de apă îşi împletesc picuratul. O mare de ghivece cu flori proaspăt sădite se îngrămădesc, așezate pe bordura pervazului. La baza pietrilor, în ochiul de apă, câțiva pești Betta Splendens, care sunt bine cunoscuți devoratori de larve de țânțari înoată de zor, indiferenți și limpezi. O mulțime de vrăbiuțe acoperă zgomotul acesta de fundal care, uite, s-a comasat parcă într-un singur ton, o singură frecvență ca un țiuit, ca un canal de televiziune cu purici: tâââââ... se aude de pretutindeni: Tâââââ…
Deşi cafeaua e printre simbolurile acestei ţări, adevărata cafea vietnameză nu se serveşte în pahare lungi de unică folosinţă la colţul străzii. Nicidecum! Prin pieţe ca Ben Thanh Market vezi turişti sorbind relaxați dintr-o ceaşcă scundă peste care ospătarul a aşezat meticulos o strecurătoare de metal de aceeaşi dimensiune. Cafeaua vietnameză are un sens, o alură, un vibe, ea se strecoară cu o precizie și grație asiatică și, ca o gheișă, dansează ondulat în drumul ei spre ceașcă, parfumând mințile celor care o beau. Vietnamezii sunt mari degustători de cafea, nici n-ai crede că au atâtea sortimente şi un asemenea cult pentru această băutură: cafea neagră, nes, naturală, cu și fără arome, de import, din Da lat, proaspătă, bătută, cu lapte condensat, cafea cu ou, cu brânză, în toate dimensiunile și posibilitățile, cafeaua e băută de toată lumea și la orice oră. Dar, când vrei să faci impresie, e recomandabil să îți serveşti invitații - sau turiştii , că de! Au venit să cheltuie bani, nu să facă poze - aşa cum se face în Ben Thanh Market, aşezând sita de metal deasupra ceştii, adăugând apoi apă şi, după preferințe, lapte condensat, arome sau gheaţă. Cafeaua vietnameză e puternic aromată şi are un gust intens, la fel ca viaţa.
Cioc Cioc Cioc! Cineva încearcă la uşă. - Who is it? Hello? În faţa uşii, o bătrânică simpatică zâmbeşte: - Xin chao! E Lady Mai, proprietara. A venit să verifice dacă este curent. Avem, avem! Lady Mai nu ştie decât câteva cuvinte în engleză şi toate se termină cu un „Senk you”. De fiecare dată când trebuie să îi vorbească, Dacian folosește aplicații pe telefon care traduc conversația. How are you, today, lady Mai? Ea dă din cap senină, căutând cu privirea dovezi cum că românul e om la locul lui şi nu e stricător. - Come in! Îi zice. Sit with me on the sofa.
- Ă...Mary!Mary! Rostește femeia odată așezată. Ce să însemne asta? Cine-i Mary? Ușa camerei se mai deschise odată și o fetișcană de vreo nouăsprezece ani intră zglobie: - Hello, good morning! My name is Ngoc, but you can call me Mary.
- Uau, vorbești engleză! Mary, it's so nice to meet you. Are you working here? Cei trei se luară la povești, descurcând ițele pe care bătrâna le voia descâlcite. Cu Mary alături, nu mai era nevoie de aplicații care făceau conversația monotonă, așteptând o eternitate până ce robotul să înțeleagă, apoi să traducă rând pe rând propozițiile. De multe ori, dacă viteza internetul nu era îndeajuns de puternică, aplicațiile făceau erori nemaiauzite, încurcând, cum s-ar spune, capra cu varza. Apoi, utilizatorului îi este recomandat să folosească propoziții simple cu un singur predicat, care să facă mai lesne traducerea live de care umanitatea se bucură astăzi, ca dovadă clară a evoluției.
Pe Mary, doar ce o angajase Lady Mai și astăzi era prima ei zi de lucru. Se inscrisese la Universitatea Pham Ngoc Thach din Ho Chi Minh și, fiind studentă în anul întâi la medicină, avea nevoie de un part-time job care să-i asigure traiul zilnic. Și-a lăsat familia acasă, într-un sătuc de la marginea deltei Mekong în care se cultivă intens orezul. Ea a reușit să scape de agricultură primind o bursă din partea statului, dar Mary vroia mai mult de la viață. Vroia să își ajute toți frații să o urmeze la oraș, unde viața se câștigă mai ușor. Ce amintiri să tot aibă din lanurile de orez, când o prindea seara pe cărare spre casă. Un miliard de greieri chemau apusul să-și închidă pleoapa sângerie peste lume. Și totul era simplu și natural, așa ca respirația. Ce amintiri desprinse parcă din basme, se gândi fata, amintiri pe care copaci de bambus cu sute de noduri le protejează cu coroanele lor, să nu se murdărească. Pentru că e un sentiment mizerabil, nu? toată această metamorfoză pe care omul o suferă în adolescență. E o trezire nevoită, o maturizare anevoioasă când cu toții am simțit că am pierdut ceva magic: copilăria.
Cu ajutorul lui Mary, bătrâna aflase mai multe despre român, și se liniștise. În urmă cu trei săptămâni, când Dacian îi apăru în fața porții cu un rucsac în spate și un telefon în mână zicând în vietnameză: „aveți camere de închiriat?” pentru că stătea rău cu banii, l-a primit. Dar, își propusese să nu mai închirieze pe termen lung nimănui, decât dacă-i o persoană de încredere, așa cum e cuplul de polonezi de la etajul doi. A pățit-o ea de prea multe ori și: - Mai bine cheală decât cu căpușe, dacă mă înțelegeți.
În ziua aceea, băiatul părea destul de epuizat. Afară, o căldură insuportabilă îl făcea să pară nespălat, netuns, nebărbierit, nu știu, ceva era cu băiatul ăsta, dar nu o prea interesase atunci, cât să se vadă cu niște bani în plus care să îi permită să angajeze o menajeră: - Năm trăm ngàn mỗi đêm, arată bătrâna cu cinci degete. Cinci sute de mii pe noapte? Da. Adică douăzeci și unu de dolari americani.
A doua zi, după mai bine de douăsprezece ore de somn, ea îl aștepta în bucătărie cu telefonul pregătit pentru interogatoriu. Așa avea să afle că Dacian doar ce aterizase the other day pe aeroportul Tan Son Nhat din Ho Chi Minh City, cu o cursă AirAsia venită din Bangkok. Dar nu din Bangkok venea românul. Și nu era ostenit pentru că fusese în vacanță în Thailanda. Acolo, doar a avut escală. De fapt, Dacian era plecat de trei zile de acasă: ajunsese în Timișoara cu un autocar, de acolo a luat un taxi care l-a trecut vama cu ungurii și l-a dus până la Ferenc Liszt Budapest International Airport, apoi un zbor lung până în Bangkok unde a trebuit să schimbe și avionul și aeroportul. În sfârșit, azi era aici, uite, la masă, treaz și vioi ca un ardelean care s-a spălat dimineața în curte cu apă rece. - Dacă vrei să stai mai mult timp, pot să-ți fac reducere, zice ea, totuși, trecând peste aparențe și îndemnată de simțul dezvoltat pentru afaceri pe care vietnamezii îl au parcă, în sânge. Lady Mai trebuia să știe totul despre băiatul ăsta străin care va sta aici. Cine e? Cu ce se ocupă? De ce-a venit? - Păi sunt profesor, doamnă. Predau limba engleză la o școală aici, în oraș. Am aplicat online pe un website, am avut un interviu tot online, apoi am primit o ofertă prin email. Oferta mi-a plăcut, așa că am aplicat pentru viză, am așteptat câteva zile să o primesc, apoi mi-am cumpărat biletele de avion. Astăzi, urmează să mă prezint la sediul companiei care m-a angajat, să semnez contractul și să-mi primesc orarul. Alt profesor, se gândea bătrâna. Că și cuplul de polonezi de la etajul doi tot profesori sunt.
De când era aici, Dacian nu îi făcuse decât o singură dată o boacănă, lăsând ușa din spate descuiată, într-o dimineață când venise cu cafeaua de la Frumoasa. - Lady Mai te întreabă dacă ai de gând să rămâi o lună, zice Mary după o conversație scurtă în vietnameză. - Desigur, răspunse el. - Zi-i că vreau să stau mai mult timp, cred. Poate șase luni. Zis și făcut, noul preț de chirie este stabilit la șapte milioane de dongi vietnamezi pe lună și toată lumea e fericită: lady Mai, că acum știe mai multe despre tânăr și că are o cameră închiriată pentru jumătate de an, Dacian, că are unde să stea ieftin, și nu în ultimul rând, Mary care are cu cine-și practica mai mult engleza: - Dar curentul și buteliile cu apă sunt separat, traduce din nou Mary luându-și ghiozdănelul în mână și pornind spre ieșire. - I have to clean all the floors and do the living room. Talk to you later.
Lady Mai o urmă pe Mary în hol, toată numai un zâmbet. Șușotiră, coborând scările împreună, râzând înfundat și fericite că totul este bine. - Deocamdată. Să nu te încrezi prea mult în necunoscuți, con gái tôi, ei au alte tradiții, alte limbi pe care noi nu le înțelegem. Sunt diferiți. Nu zic că sunt oameni răi, nicidecum. Fata mea e luată cu un american, n-am eu treabă de asta.
Apoi, îi povesti tinerei un pic din viața ei, arătându-i metru cu metru și cameră cu cameră, întreaga casă. Îi spuse să aibă grijă la florile din curte și să le ude în fiecare dimineață: - Că eu nu o să am timp, con gái tôi, să mă uit de ele și nici de cele de la etajul trei pe care trebuie să le uzi tot așa, dimineața. Dar, eu zic că tu, după ce vii, primul lucru, urci până sus și, etaj cu etaj, tu să vezi ce și cum, dacă totul este la locul lui și nu lipsește nimic. - Da, doamnă, stați liniștită că eu sunt obișnuită să am grijă de frații mei mai mici să nu spargă, să nu… știu cum e, nu vă faceți nicio grijă, îi răspunde Mary cu sufletul deschis și sincer, fericită că și-a găsit de lucru în oraș: - Și nici nu e departe de Universitate, să știți, doamnă. E doar aici la o aruncare de băț, cum mergi pe bulevardul Nguyễn Thị Minh Khai, la sensul giratoriu care desparte districtul unu de districtele cinci și zece. Acolo, faci dreapta către districtul zece și imediat, în nici cinci minute ai ajuns pe strada Quang Trung, unde sunt și Facultatea de Medicină și căminele studențești.
Lady Mai o însoți pe tânără, apoi, în livingul de la etajul trei, unde pregătise ea dinainte două pahare cu trà đá. Cum intrară, fața septuagenarei se schimbă. Femeia nu alesese la întâmplare livingul de la etajul trei pentru interviul definitiv care urma să o miruiască pe fată pentru un post de menajeră aici, în casa ei. În living, un damf de sobrietate te cuprinde și îți face pielea de găină. Să fie de la lumânările aprinse? Poate pentru că e altarul - sculptat în lemn și sprijinit de un perete opus cu ușa camerei. În orice caz, Mary era pregătită pentru asta. Crescută la sat, în inima Vietnamului, cunoaște bunul-simț și omenia dar, și când e vorba de afaceri, Mary se târguiește la sânge, ca un adevărat vietnamez care știe să măsoare, întotdeauna negociind totul.
Mirosul de lemn sculptat și dat cu lac acoperea, ca într-un nimb purtat de lumina lumânărilor, tabloul și urna de porțelan albastru puse frumos în mijlocul altarului. Nimic altceva decât altarul, o canapea simplă și privirea serioasă a lui lady Mai care căuta ocaua în ochii fetei: - Îți dau cincizeci de mii pe oră, con gái tôi, ai văzut, aici o să ai viață bună, ai cu cine povesti în engleză, eu zic că aici economisești o droaie de bani, nu? Nu zic bine, fata mea? Și îi apucă mâna într-un gest matern și familiar. - Vă mulțumesc frumos, da, doar că băiatul nu vorbește engleza pe care mi-o trebuie mie la școală. Nu pot vorbi cu el în termeni medicali, deci, tot nu am făcut nimic, cum ai zice, o încercă Mary pe bătrână. Și nu-mi trebuie mie atâta engleză, la ce folos? Că eu vreau să profesez în țara mea, printre ai mei. Dumneavoastră păreți femeie serioasă, ați putea fi ca o mamă pentru mine, mai ales că fata vă e plecată și îi simțiți dorul. Să știi că asta fu o lovitură sub centură pentru că pe fața lui lady Mai imediat năvăliră lacrimile: - Să nu te duci departe de casă, con gái tôi, să nu îți lași părinții și să pleci că vezi că viața trece, copiii uită să mai vină înapoi. Ce vă pasă vouă cât timp aveți aripi puternice care să vă poarte departe, în alte realități? Fata nu mi-a mai venit din America de un an. S-a luat acolo cu un băiat înalt, blond, cu ochii albaștri, exact cum visase ea când era mică. Mary deschisese cutia Pandorei cu declarația de iubire făcută adineauri. O câștigase pe Lady Mai, avea asigurat un venit cu care se putea descurca și ea mai bine, și, cel mai important, punea deoparte pentru fratele ei geamăn Nam, care rămăsese în deltă la plantat orez. Da, categoric Nam va veni primul să stea cu ea, poate îi va căuta de lucru înainte și, așa, își va aduna și el un ban ca în toamnă să dea la Facultate. Ce sentiment matur să o fi încercat pe fată în timp ce gândurile ei vuiau umile și binevoitoare, urmând invers, spre casă, drumul către ai ei. Și zbura departe, în desișul nuferilor, pe falezele arcuite ale deltei, prin iarba înaltă. Se auzea țipând ca din gură de șarpe, alergând desculță pe marginea drumului.
- Dacă ne-am înțeles, acum vino cu mine jos în bucătărie să curățăm aragazul, o îndemnă zâmbind, bătrâna. Abia acum să vezi tu lucru, Mary, că o să-ți sară fulgii pentru cei doi dolari pe oră. Dar Mary de-abia aștepta să își dovedească iscusința, hotărâtă să reușească. Așa gândea ea, că succesul vine după muncă, și nu invers, cum credeau prietenii ei din deltă cu care a copilărit și care parcă așteaptă să le cadă din cer vreo oportunitate. - No way, sir! Muncind, ne modelăm viitorul. Visele sunt întotdeauna realizabile, dar trebuie să fii ferm, cu pieptul ferm și pumnul ferm, așa cum o învățase tătâne-său în timp ce o ducea pe umeri către câmp, să îndrăznești să ceri sau să vrei mai mult de la viață. Ce era, nu? Dacă și eu eram pe social media toată ziua, chiar și la cules. Așa, am ales să citesc când nu eram în câmp, cărți online, ebook-uri, am văzut documentare, am stat și pe net cu rost, și în câmp cu rost, înțelegând ce îmi place și ce nu, și am aplicat la Medicină cu o bursă socială. Muncind! Așa că nu o speria pe ea gândul la rufe, mătură sau cârpă pentru că avea un țel înalt, sinonim cu reușita. Ce fată nebună, nu? Așa serioasă la anii ăștia.
Câte diferențe în gândire și comportament trebuie să existe între două țări aflate la o asemenea distanță una față de cealaltă! Și câte asemănări! Pentru că în interiorul lui Dacian, ca o mare despărțită, conștiința încerca să înțeleagă realitatea pe care o experimentează, iată, atât de departe de casă. Și ce să caute dacă întreabă? Cât de puține înțelege el în lumea asta nouă care-l împresoară, îl strânge, îl sufocă parcă. Oare o să mă adaptez? Se întreabă stând în fața ușii de fier care deschide balconul. Dimineața își pierduse viața undeva în toropeala soarelui de-afară. - De-acum suntem pe cont propriu, își zise. Ca un fulg de nea, ca un vârf de ac, ca un Jupiter să se fi simțit atunci. Era mic și, în același timp, mare, pierdut în valurile lumii dar cu o voință de fier să reușească, asemenea lui Mary. Râde. Deci nu suntem așa de diferiți, care va să zică. Și nu erau. Pentru că amândoi înțeleseră despre diferențe și, conștiința lor șlefuită prin citit, vibra îndeajuns de sus ca ambii să scruteze adevărul. Care adevăr? Adevărul acela din inima oricui care simte. Despre acel adevăr vorbesc, universal și echitabil, neștirbit de oameni sau legi, un adevăr mai presus de diferențe.
Afară, aerul cald ca un cuțit încins dumnezeia clădirile. E timpul să mă pregătesc pentru școală: - See you soon Lady Mai, Mary, le salută pe cele două în timp ce cobora scările. - Hẹn sớm gặp lại, au răspuns ele, încercând să scoată o pată enormă de ulei de pe aragaz pe care lady Mai o ținea sau o făcea, Dumnezeu o știe, ca probă pentru noile menajere. - Mary, con gái tôi, nu-ți dau mai bine spălătoarea de sârmă? -Nu, lăsați, răspunde ea, că mă descurc așa, ce credeți că mă face pe mine o pată de ulei?
